Yi-Fu Tuan, Meinig, Pocock propun o definiţie foarte comprehensivă a geografiei, înţeleasă ca geografie umanistă [1], şi capabilă să integreze, să asimileze elementele cele mai diferite, accepţie convenabilă, îndrumată de gândirea sociologică sau de aceea generic umanistă; însă scientismul subzistă, tocmai în încercarea de a legitima ştiinţific ceea ce e, adesea, mai ales reflecţie liberă. Acest ideal ştiinţific al unei geografii fenomenologice şi integrale, al unei geografii totale, şi-a găsit o definiţie adecvată, ca geopoetică (nu ştiu cât de propriu e termenul, însă are meritul de a semnala diferenţa faţă de ştiinţă): ‘revenirea la […] raportul între spiritul uman şi Terra, precum şi dezvoltarea acestui raport pe planurile intelectual, sensibil şi expresiv’ (K. White).
Aceste deziderate ştiinţifice ale unei geografii de avangardă sunt, de fapt, subordonate diverselor atitudini literare ale autorilor; aceştia au întâietate asupra propunerilor metodologice avansate, principiile abstracte sunt mai puţin semnificative decât rezultatele literare. În toate aceste întreprinderi, autorii şi operele lor rămân mai importanţi decât metodologiile ca seturi metodologice abstracte, impersonale. E importantă largheţea epistemologiei umaniste: geografia cuprinde arta şi ştiinţa, e sintetică (interdisciplinară) prin natura ei, e atât o artă [?] cât şi ştiinţă socială, postulatul înlocuind demonstraţia epistemologică; obiecţia cea mai evidentă e că literatura ca atare, sau literarul, nu sunt o disciplină coplanară vreunei ştiinţe, nu au o graniţă comună, nu sunt reciproc inteligibile. Lucrând astfel, mai rămâne ea o ştiinţă? Pare mai cinstită inaugurarea unei perspective umaniste noi, o modalitate de reflecţie fără pretenţii scientiste, şi care e intrinsec altceva decât o ştiinţă. Aceasta nu se poate substitui ştiinţei clasice, nici nu îi succede, nu o uzurpă, nici măcar nu o continuă, ci se situează într-un alt plan, cel al reflecţiei libere (uneori idiosincratică).
Gunnar Olsson e unul din reprezentanţii acestei direcţii sintetice, care a devenit o reflecţie despre spaţiul empiric.
Există o anumită concurenţă sau convergenţă între geografia nouă şi sociologie, până la urmă şi o chestiune de anexionism, dar şi de sinteză liberă, pe măsura necesităţilor reflecţiei.
Această formă nouă, şi înnoitoare, e bine definită ca sinteză: referitor la Sansot, care izbuteşte ‘sinteza între literatură, gândire urbană şi [ceea ce e generic denumit drept] ştiinţe sociale’, aşadar un gen hibrid.
În unele forme, tendinţa aceasta devine sociologie, în altele, reflecţie metaliterară. Rezultatul practic e încercarea de a asimila literatura, geografiei; sau geografia, sociologiei.
Frémont a publicat în ’81 articolul ‘Flaubert geograf’ (în Studii normande).
Michel Chevalier dă o prezentare didactică a dimensiunilor raportului scriitorului cu mediul şi a identităţii locurilor, a regiunilor, a oraşelor; caracterul sistematic face neverosimile estetic astfel de întreprinderi care recurg la tematologie, la criteriul extrinsec tematic.
Ipoteza e că a existat întotdeauna o geografie alternativă, aceea din literatură, ca reprezentare a Terrei şi a locuirii, ca peisagistică, experienţă, senzaţie, trăire, ca fenomenologie. Însă trebuie observat că Humboldt a scris despre sentimentul naturii, nu despre … raportul dintre ştiinţă şi literatură.
Iluzia lui B. Lévy e monismul, ideea că geografia trebuie să fie (numai) într-un anumit fel, şi că există o continuitate ideală în realizarea acestei esenţe imuabile. De fapt, ştiinţa Terrei are destinul fizicii, al biologiei, al chimiei, atingând, succesiv, deplinătatea efectivă la anumite nivele; pe de altă parte, ne referim la o ştiinţă care nu e unitară, ci reuneşte studii diferite chiar ca perspectivă şi ca metodologie, alcătuind un ansamblu de ale cărui părţi unii reprezentanţi se simt liberi să facă abstracţie, după cum le dictează predilecţia. Însă articolul eclectic al lui B. Lévy are şi câteva stângăcii şcolăreşti: demodarea descrierilor lungi în ‘veacul nerăbdării’, «scriitorii înnăscuţi», libertatea cercetătorilor francezi în anii ’50, şi mai ales proclamarea lui Apollinaire drept … precursorul poeziei simboliste franceze [sic!], ceea ce e deajuns pentru a arăta câtă competenţă are, şi cu ce cunoştinţe îşi înfruntă subiectul, şi care poate să fie nivelul de la care unii geografi discută literatură, ca şi cum ca să o discuţi trebuie să începi prin a o ignora …; autorul are o minte mediocră, e şi o persoană care a citit puţin sau prea târziu, însă contribuie la popularizarea unor direcţii postbelice ale ştiinţei sau ale reflecţiei.
Ne e înfăţişată o situaţie ideală, o convergenţă excepţională: capitolul referitor la Valparaiso din autobiografia lui Neruda, monografie care înregistrează elementul climatic, ecologic, topografic, social şi uman; dealtminteri, gustul acestui stil demagogic, grandilocvent, bombastic e discutabil. Geograful poate să o încuviinţeze, să îi recunoască adevărul, dar oare o consideră suficientă din punctul de vedere al ştiinţei? Câte astfel de monografii poate să redacteze cineva, de ce dimensiuni, şi ce altitudine lirică, temperament şi maturitate literară îi sunt necesare? E ceva la îndemâna rutinei universitare, a scrisului universitar obişnuit? Precizia nu e unica normă a ştiinţei. Există nişte norme ştiinţifice (completitudine, etc.) cărora creaţia literară nu li se supune, nu fără a ajunge la didacticism sau artificialitate. Reciproc, ‘polisemia poemului’ poate să fie o normă pentru ştiinţă?
Ceea ce aduc geografii în literatură, atunci când o scriu, e nu ştiinţa ca atare, ci experienţa de geograf, cunoştinţele, deprinderile, priceperea. Cu alte cuvinte, numai ceea ce sunt ei înşişi ca intelectuali, ca oameni cu o anumită educaţie profesională.
Geografia postbelică de avangardă ne e propusă fie ca reflecţie socială, fie ca reflecţie metaliterară (nu, însă, şi ca … geografie clasică bine scrisă); în fiecare situaţie, e vorba despre altceva decât ştiinţa (nu numai) convenţională (ci) şi consensuală, cu standarde. Or, apariţia alternativelor acestora nu ar fi trebuit să însemne dezagregarea ştiinţei clasice. Ele nici nu sunt ştiinţe alternative, ci întreprinderi complementare, posibilităţi de reflecţie. Ifosele metodologice, avangardismul programatic le fac suspecte, şi fac plauzibilă existenţa mimetismului şi a unei invidii faţă de módele şi găselniţele ştiinţelor (pretins) umaniste postbelice, izul de semiotică.
În literatura modernă se scrie adesea, în registre diferite (poem, naraţiune, reportaj), despre oraşe, spaţii, etc.; câteodată se scrie cu precizie şi subtilitate. Înseamnă aceasta preocupare ştiinţifică?
Impresia, senzaţia unui oraş depind de sugestivitate, de eficienţa stilului. Dar ce loc are aici neutralitatea ştiinţifică? Sunt evaluările lirice, indiscutabile, valabile în mod universal, fie şi teoretic? Cu alte cuvinte, sensibilitatea exprimată e consensuală? În astfel de comparaţii se manifestă o gnoseologie foarte naivă. Un oraş, Valparaiso ‘al lui’ Neruda, înseamnă aceleaşi lucruri pentru toată lumea? Fiecare element întruneşte consensul tuturor, îi e necesar reprezentării fiecăruia? Rezistă fiecare element la ‘examenul critic’ al neutralităţii consensuale, sau afectivitatea e împărtăşită unanim? O reprezentare afectivă poate să întrunească consensul absolut unanim, sau e criticabilă după criteriile ştiinţei?
Mai departe, simbolurile pot să fie universale; dar semnificaţia literară şi eficienţa ei sunt individuale, sau caracterizează un tip de sensibilitate. Literarul nu conferă universalitatea ştiinţei. Simbolurile sunt integrate într-o sintaxă, care le oferă semnificaţii noi. În enunţul liric, simbolul primeşte altă semnificaţie decât în întrebuinţarea lui obişnuită, devine simbol literar. Sensul lui nu mai e acela generic, convenţional.
E o chestiune de perspectivă; tratatele nu sunt chiar primul loc în care cineva caută, de obicei, sentimentul unui loc, dacă îi place să citească (altminteri, exotismul denumirilor din atlase poate să îi fie deajuns, şi să se mulţumească cu atât). Există o curiozitate faţă de locuri (independentă de curiozitatea faţă de impresiile şi reflecţiile altuia); ştiinţa e unica în măsură să o satisfacă? Câţi recurg oare în primul rând la tratate ştiinţifice, când ceea ce vor de fapt e tocmai senzaţia, impresia? Nu e necesară această ‘recunoaştere’, cam condescendentă, din partea ştiinţei suverane. În tratate sunt căutate informaţii, nu o viziune.


NOTE:

[1] Cf. B. Lévy, ‘Geografie şi literatură: o sinteză istorică’. Lucrările la care se referă B. Lévy sunt: studiul lui Yi-Fu Tuan din ‘Geografie umanistă’ (1978), ‘Geografia ca artă’ (Donald Meinig, 1983), ‘Geografie umanistă şi literatură’ (Douglas Pocock, 1981).