Alţii se roagă din încredere, din prietenie, mai ales din înţelegerea justă a propriilor limite.

Mai mult decât patricianul englez, strateg şi diplomat al modernismului radical: matematicianul, lazaristul.

Marţi am citit despre Theroux, autor de memoriale (‘Bazarul …’ şi ‘Insulele Pacificului’) şi romane.

Gândindu-mă la mărturiile despre persoana lui N. (aveam 27 ½ ani când am întâlnit o expresie a mefienţei), mi-am amintit alţi intelectuali care lăsau o impresie similară, e un fapt obişnuit, şi nu e determinant, şi sunt câteva coordonate, ca vârsta la care a fost întâlnit N., temperamentul lui, tipul naturii interiorizate, loviturile pe care le primise, experienţa, etc.; lucruri similare s-au afirmat despre savanţi, artişti, etc., oameni rezervaţi prin natură sau prin experienţă. Unii englezi îl estimează sumar. Impresiile vizitatorilor, care l-au întâlnit la un moment anume al existenţei lui, sunt irelevante în sens esenţial.
E un fapt că pe N. nu îl plac catolicii englezi.

Nu trebuie reprimat ceea ce are sfinţenia creatului.

Miturile, adică fantasmagoriile ştiinţei, adesea împotriva celui mai elementar bun simţ: condiţiile ipotetice ale apariţiei organismelor, etc.. Implauzibilitatea sfruntată. Ca şi inhibarea, proscrierea convingerii în numele relativismului.

O inteligenţă mediocră şi o sensibilitate mediocră (burgundul), izul de gheretă sau de burghezie. Schematismul aprecierilor, simplismul.

Estetica integrează mai mult decât arta, decât ceea ce e dat sau vrut ca artă.

Lectura grăbită: ca lene, tânărul ME, CN şi paradoxul (natura lucrărilor, ≠), scopul, recenzia ştiinţifică (alegerea, ceea ce e ştiut şi ceea ce e inutil de parcurs), rutina şi profesionalizarea (expeditivitatea, nefiabilul), utilizarea (alegerea în grabă a câtorva informaţii), consultarea, principiul fiziologului, diferenţa explicită, inutilitatea, estomparea.

Religia nu frustrează dorinţa de cunoaştere, ci livrează cunoaşterea posibilă, care nu e aceea teoretică.

Ceea ce ne lipseşte pentru a înţelege e nu algoritmul, raţionamentul, ci datele, elementele.

Taumaturgia lui Iisus e cel mai bine şi timpuriu atestată de către evrei. Ceea ce bagatelizează modernii e tocmai ceea ce e cel mai bine atestat încă din primul veac. Tocmai taumaturgia e aceea incontestabilă. Chiar evreii din primul veac atestă că Iisus a fost taumaturg.

Evlavia poate să nu fie nesinceră dacă e motivată de supunere, de respect, de simpatie, de cuviinţă.

Ieri, joi, a fost o Missă aşa de frumoasă, cu imnuri către Sf. Maria, cu lectura din ‘Geneză’ (Iosif şi familia lui), cu o predică referitoare la salutul păcii şi la iertare, cu rugăciuni către Sf. Eugen, Sf. Maria, Fer. Anton, cu rugăciunea despre bunătate, slavă şi dreptate.

Gnoseologia creştină ortodoxă, sintaxa abstractă & cuprinderea universală, nivelul & ierarhia paradoxală, dreptatea celor mici. Axiomele metafizice nu sunt modul de cunoaştere propriu. Biblia cuprinde pagini lirice şi pagini sapienţiale, însă nu şi explicaţii metafizice. Ceea ce trăieşte, ceea ce simte cineva e ceea ce înţelege.

Exegeta semitologului & reabilitarea unor opere, lipsa ierarhizării, natura şi scopul acestei critici, neutralitatea.
Câteodată, lectura unei recenzii poate să fie ca lectura simbolică a operei, pentru informare (de ex., recenzii ale ediţiilor Barbarei Wright).

Regele, eseul dnei. Bibescu, ebraica, Mugnier, greaca, Istria.

Atâtea afirmaţii ale maeştrilor apar naive dacă le comparăm cu afirmaţii ale unor oameni care n-au publicat niciun rând. Ceea ce primii află în mod laborios şi întortocheat, ceilalţi înţeleg cu precizie. Lucrurile esenţiale le înţeleg mai ales unii, puţini, dintre cei care nu au publicat despre ele. Lumea scrisului, lumea literară nu e empireul omenirii. Nu maeştrii reputaţi sunt cei mai vrednici de crezare. Ei rămân într-o lume de miraje livreşti. Aflarea adevărului nu (poate) depinde de găsirea unui manuscris medieval.
În orice vreme, religia poate fi înţeleasă pornind de la experienţa cotidiană şi de la sensul propriei vieţi.

Mirajul religiologilor a fost de a opune absolutului religiei, un pretins absolut al criticii, deoarece critica lor se vroia nu mai puţin absolută, incontestabilă, certă în rezultate. Însă religia e universalul, pe când conjecturile religiologiei sunt vremelnicul.
Enunţurile ar trebui înţelese în mod uman, nu în mod livresc. Excesul de raţionamente, explicitul analizelor ar trebui sintetizate. Însă cu o sinteză care să nu rămână ea însăşi tributară analizei, cum se întâmplă, ca analiză rezumată sau abreviată. Religiologii presupun că perspectiva scientistă a sec. XIX e, dacă nu absolută, atunci unica certă. Că toată cunoaşterea certă se conformează epistemologiei pozitiviste a sec. XIX (iar pentru a le exonera gândirea de pozitivism, fie se omite faptul că aportul fiecăruia îi e complementar pozitivismului comun, generic, fie se pretinde că ‘pozitiviştii sunt ceilalţi’, adică e ignorată definirea pozitivismului pornind chiar de la autorul care ar trebui exonerat; cu alte cuvinte, se postulează că pozitivismul nu ar putea lua şi această formă, deşi principiul pozitivist ar trebui să fie indiscutabil, aceasta e dihotomia prin caricaturizarea ‘genului proxim’, când termenului recuzat îi e atribuită cea mai crasă accepţie şi e presupus a fi nesusceptibil de evoluţie, dogmatic şi simplist, prin urmare, în această situaţie, pozitivismul devine numai o lozincă, iar definiţia lui e nefiabilă, deliberat formulată pentru a permite diferenţierea exclusivă). De ex., cineva putuse fi pozitivist fără a fi şi absolut comtian, ceea ce e şi firesc, cineva putea fi pozitivist fără să îşi asume toate axiomele şi concluziile comtiene, fără să fie un epigon, ci un continuator, şi atunci se face din ortodoxia comtiană criteriul. Ingeniozitatea acestor distincţii e foarte vană.

Wilmotte despre romanele franceze ale sec. XII.

La TV, Buzura despre grupul ‘Gulliver’ (Grass, Enzensberger, E. Morin, Castoriadis, Bîtov).

Raioanele (beletristică, istorie, sociologie). ’97 & la 4 ¼ ani.

Dum., până la 9 ¾ seara, cafea.

Cei care analizează gândirea biblică o presupun monolitică şi unitară, şi pornesc de la o prejudecată; gândirea biblică a evoluat, iar sinteza de la începutul erei noastre poate fi considerată apogeul. Ca atare, ei bagatelizează importanţa scripturilor deuterocanonice şi mărturiile (cultul profeţilor, de ex.), influenţa mesopotamienilor, eshatologia biblică existentă. Acestor elemente li se adaugă învăţături ale lui Iisus, despre care nu avem motive să credem că făceau efect de noutate (răsplata lui Lazăr). Remanierile de obârşie intelectuală mesopotamiană puteau să se fi exercitat tocmai asupra unor scripturi vechi. Aportul grecesc a putut să acţioneze în direcţia legitimării filozofice a credinţei evreieşti populare, obşteşti, în nemurire.

Sinonimele franceze (e., c., l.).

Azi, luni, am citit despre cei doi fraţi evrei, filologi din sec. XIX, unul iranolog, celălalt, romanist.

Simţul spiritual nu poate fi atestat cu o diplomă, iar simulacrul bunului simţ poate să convingă, dacă prevalează stângăcia, adică dacă nu există termeni de comparaţie; simulacrul ajunge să fie luat drept ceea ce e autentic, deşi nu e, urmare a mentalităţii de castă şi a elitismului scientiste, a tehnocraţiei, a unei extrapolări himerice, nelegitime, a tehnocraţiei, a instituirii unei elite tehnocrate umaniste, a monopolizării tehnocrate, a pretenţiei de monopolizare, reversul instituţiei universitare în ceea ce are ea bun. Exegetul se pretinde tehnocrat.

Înălţarea pe Calvar s-a întâmplat în a şasea zi a săptămânii, chiar ziua creării omului. Era ziua a şasea. ‘Să facem omul …’/’Să condamnăm omul …’. Omul e creat, osândit şi înălţat în aceeaşi zi. Creaţia a fost umilită, negată, batjocorită în chiar a şasea zi.

Marţi seara m-am gândit la epilogul biografiei terestre a lui Iisus, la răsplata celestă ca slavă. Învierea fiicei, parabola drahmei. ‘Aşa mă caută şi mă află ….’ Simplismul scientist, determinismul, legităţile fireşti, şi ceea ce e indicibil de misterios în istorie. Placiditatea şi banalizarea. Criteriul, trezia sunt umanul, omenia.

Mi. am citit despre MT şi JG (falsitatea şi absurditatea unei opoziţii stilistice simpliste şi artificiale), elveţienii NB şi C., elveţianul NB şi polonezul C. (numai referinţe indirecte: legatarii, o sinteză greşită, probabil posteritatea, ideologizarea, poncifele); întâietatea existenţei, a eului neaservit, nonservil, neînfeudat, a experienţei directe şi concludente, integritatea mărturiei, cel care eram la 24 de ani, când îl citeam. Un interviu al biblistei, revendicarea secularistă, perspectiva necreştină şi sceptică, şi ceva despre cei doi Roy, poligraful şi artistul.

Giuvaierul literar (‘Iedera’) şi ideea de giuvaier.

Amintiri de la 22 de ani (o fostă colegă, L.; dicţ.). La 21 de ani, manualele. La 18 ani, singurătatea.

Noua idee pe care şi-o fac despre geografie contemporanii structurează o recenzie a lui Frémaux: ‘Geograful apare mai mult, fără îndoială, în capacitatea lui de a percepe şi de a analiza fenomenele umane …‘ (peisagistica aceluiaşi definind o altă dimensiune, distinctă, a operei). Idee incompletă şi reducţionistă. Reportajul social şi politic îi e substituit ştiinţei Terrei. Însă concluziile, aluziile şi implicaţiile politice nu sunt mărturie în mai mare măsură decât senzaţia ţării.

Ideea de epistemologie (biblista, ieri; patrologul); recenziile de opere de ştiinţe sociale (întâiul Roy, acela ideolog).

La TV, vin., Sabina Fati despre revelaţii şi peisaje, Tadjikistan, Pamir, Abhazia, statele artificiale exsovietice, Herson, Dombas, istmul Sinop, Trebizonda, clima, Erdogan, marea caraibeană a Abhaziei, mirosul de trandafiri şi pini, iranienii şi tadjicii, prăjituri, ceai, mândria persanilor, perspectivă, răgaz, riscuri, monumentul bulgar, foietajele ruseşti, ’15 mii de kilometri, 2 ½ milenii’. Drumul armatei române spre Caucaz.

Viclenia, prefăcătoria, lipsa de onoare, laşitatea, tertipul.

Gândirea lui Renan nu ar trebui redusă la o secvenţă de teze, de dogme, chiar etapele biografice îşi reduc semnificaţia la maturitate, în sensul că nu mai au loc revoluţiile din tinereţe.

Joi seara, îndemnul de a mă ruga.

În cunoaştere, generalul e numai auxiliar, abstractul e convenţional şi consensual, însă expresia înţelegerii individualului îi revine inexplicabilului artei. Ştiinţa nu e o categorie supremă, nu e categoria supremă, ca la scientiştii din sec. XIX, la care hegelianismul şi pozitivismul puteau să conflueze, tocmai din cauză că generalul li se părea a fi suprem; înţelegerea individualului e spirituală, pentru că e întâietatea fiinţei cunoscătoare, o întâietate în care e în joc altceva decât numim în mod obişnuit cunoaştere, progresul uman nu poate să fie sistemul universitar, apogeul omenirii nu e universitatea, algoritmul care să dea soluţia enigmei universale nu e exegeza critică, această formă de intelectualitate propune un bine suprem înţeles în mod extrinsecist şi alienant (ceea ce nu e de natură să pună în cauză binele educaţiei). Cunoaşterea spirituală e neteoretică. Scientismul e o formă de pedanterie şi o abdicare de la bunul simţ. Ceea ce e suprem nu poate să fie o teorie, pentru că teoria înseamnă contrariul a ceea ce pretinde, ea nu e înţelegerea, ci artificialul. Înţelepciunea şi bunătatea le sunt superioare exigenţelor ştiinţifice; înţelepciunea în ordinea cunoaşterii, însă şi a vieţii, iar bunătatea în ordinea existenţei cotidiene, obişnuite, personale, însă şi a cunoaşterii, pe care o educă.

Starobinski dă o interpretare a gândirii lui Calvino (‘Dacă într-o …’, ‘Lecţii americane’, ‘Il visconte …’, ‘Il castello …’), împotriva uniformizării, a aservirii faţă de şablon, a tehnicizării, a instrumentalizării eului, a anonimatului, şi recurge la amalgamările simpliste uzuale pentru desemnarea unui termen de opoziţie, care e caricaturizat convenabil; îi citează pe Jauss, Laurent Jenny. Articolul nu se referă la artă, ci la gândirea literară, intrinsecă operei sau explicită, şi la natura autorului, la estetica operei postmoderne a acestuia. Din nou, şi la lectură şi ulterior, seara, gândul m-a dus la Vianu.
Perspectiva nu e estetică, ci teoretică. E o critică intelectualistă, pentru care Calvino are o teorie, ca şi cum nu se întâmplă ca autorul să îşi uite teoria, sau să o vehiculeze din pedanterie.

Marţi, ziua Sf. Benedict, la Missa de seară: cerul de la Monte Cassino, stema Ordinului (crucea, cartea, plugul), Ispirescu; însă orizontului veşniciei îi era dat numai sensul relativ, cel de posteritate, eficienţa în beneficiul posterităţii. Ispirescu a fost citat pe larg într-o predică despre Sf. Benedict.
Joi seara, Recviemul pentru mama: bunătatea, Templul, slava, dreptatea. ‘Geneză’, Iosif, reconcilierea. Imnurile Sf. Maria. Predică referitoare la iertare, pace, sensul păcii. Rugăciuni către Sf. Eugen, Sf. Maria, Fer. Anton. ‘Îmi ridic ochii către munţi …’.
Joi seara a plouat, apoi vremea a fost mai răcoroasă.
Marţi seara am ajuns la Missă abia la începutul primei lecturi (naşterea, găsirea, surghiunul lui Moise); Evanghelia avertismentelor (cetăţile contemporane, comparate cu Tirul, Sidonul şi Sodoma).
Dum. seara, la Missă, ‘Înţelepciunea’, trei parabole (ogorul, muştarul, aluatul); la predică, scopul formei (mnemotehnie), răbdarea şi vegherea.