Goyau a recenzat, în 1922, ‘Istoria Franţei contemporane …’ , coordonată de Lavisse (volumele erau scrise de Sagnac, ale cărui precizie şi austeritate sunt apreciate, Pariset, ale cărui idei lasă de dorit, Charléty, recomandat ca istoric al ideilor, Seignobos), o operă de erudiţie pozitivistă, laborioasă şi austeră, sinteză pozitivistă respectabilă, cu tot ceea ce perspectiva pozitivistă avea uman şi de natură să corespundă umanismului tradiţional; paginile pe care le evaluează nu sunt, de fapt, de istoria religiei, ci de istorie politico-socială a Bisericii, şi lucrarea nu are îndrumarea filozofică pe care şi-ar fi dorit-o Goyau, care reaminteşte meritele lui Chénon ca istoric al vieţii catolice. Cu această ocazie, Goyau face profesiunea de credinţă a ‘istoriei dumnezeiescului în suflete’. Însă şi ideea lui era convenţională şi extrinsecistă: definiţii dogmatice, adaptări disciplinare, noi devoţiuni, metode de apostolat, prin urmare echivalează eclezialul cu religia, reducând studiul religiei la al eclezialului, la auxiliile religiei, aspecte intelectuale, teoretice şi instituţionale, care sunt auxiliile vieţii religioase, pe când moravurile, obiceiurile nu sunt menţionate. De fapt, religia obişnuită, ‘istoria dumnezeiescului în suflete’, nu e cuprinsă în aceste lucruri, le transcende, şi se situează în planul psihismului, al trăitului, ca atare genul ştiinţific care îi corespunde e biografia, iar când e posibil, şi studiul atmosferei spirituale şi morale, al imponderabilului unei vremi. Criteriul ar trebui să fie axiologic, nu formal.
Recenzia, selectivă, e una ocazional critică. S-ar fi cuvenit menţionată epopeea apostolică a misionarilor marişti din Oceania, pe vremea lui Ludovic-Filip.

Goyau rămâne mai ales ca autorul unei capodopere religioase, studiul său din 1921 referitor la ‘epopeea împărtăşirii sfinţilor’, reiterând ‘teologia tradiţională a rolului social al aleşilor’, al preafericiţilor, îl apreciez drept o capodoperă pentru câteva idei, nu pentru recapitularea, relativ monotonă, a întâlnirilor din Purgatoriu, în partea a doua; dar e mai mult decât generozitatea ideii, e un principiu cosmologic, o optică metafizică, iar corolarele sunt cosmologice. Dacă împărtăşirea sfinţilor e un fapt, atunci rezultă nişte corolare cosmologice. Ideea aceasta socială, pentru a nu fi numai un deziderat moral, presupune altceva, un principiu cosmologic.
Unitatea, conexiunea aceasta pe care Sf. Bonaventura o numea mistică, e cosmologică, cosmică.