Esenţa criticii lui Paleologu sunt dihotomiile peremptorii (Caragiale, Eliade, Balzac, Camil P., Păstorel, Maurois, Sartre, Noica, dar şi Barbu, Chateaubriand, etc.), drese cu epitete. Intenţia e de a tranşa între reuşite şi eşecuri, cu reabilitări ocazionale (Stere, Camil P., Eliade). E o critică de gust. Sunt mai ales treceri în revistă, cu evaluări sumare, de ansamblu, şi aprecieri succinte, nete. Dar există sugestii de sapiditate, remarci originale sau inspirate. Paleologu are observaţii interesante, remarci pătrunzătoare, tonul nervos şi farmec. Există o anume afectare, ca spre a dezminţi suspiciunea diletantismului.
Tonul e relaxat, dar grav, fără bonomie sau umor.
Paleologu nu era un analist, un exeget; iar când era, când ïncerca să fie, era unul absurd, ca în cazul lui Caragiale. Despre Constant repetă opinia obişnuită. Paleologu avea o minte necaritabilă, egoistă, ca a lui Nabokov.
Există un dincoace al criticii lui, aparteurile de moralist empiric.

Ionesco, Dostoievski, Călinescu, Montaigne, Cervantes, Beyle, Proust sunt exceptaţi de la tranşarea şcolărească şi obiecţii.
Gusturile lui erau convenţionale şi respectabile, moderate, cumpătate, academice, de o sensibilitate destul de obişnuită; fronda lui e intelectuală (Zarifopol, Ionesco) şi ţine de temperament.