Al. Philippide menţionează puţin, dacă o face vreodată, cultura literară a autorilor săi (Poe şi romancierii gotici—Mallarmé şi Banville—Rilke şi Liliencron, Jacobsen); nu îl interesa prea mult nici ce literatură l—a inspirat, nici ce literatură a inspirat un autor. E adevărat că sursologia diluează sau toceşte judecata critică.
Sesizează caracterul distinct al ermetismului lui Mallarmé şi al aceluia al lui Rilke, natura intelectuală a primului, observaţie pe care o va aprofunda Paleologu. Al. Philippide caracterizează în mod diferit cele două ermetisme.
Acest critic era foarte sensibil la unitatea unei opere anume, la caracterul său de obiect artistic, la individualitatea pronunţată a cutărei opere, lucruri pe care le subliniază în exegeză. Îl interesa ceea ce face dintr—o operă, acea operă anume. Avea simţul obiectului literar.