‘Scriitorul şi arta lui’

Al. Philippide vrea să spună că Moartea Roşie nu simbolizează ciuma, ci este ciuma, apariţia ei ca atare, întruchiparea ei, la fel ca Viermele, şi spre deosebire de Corb, care simbolizează ceva, a cărui semnificaţie nu e declarată în poem, nu e un element literar; distincţia e valabilă, dar povestea alegorică a întâiului scolastic, ‘De Consolatione …’, sau măştile utilizau nu simboluri, ci reprezentări directe. Alegoric nu înseamnă ‘simbolic’; adesea înseamnă, dimpotrivă, reprezentare directă.
Al. Philippide nu menţionează predilecţia poescă pentru cuvinte zăngănitoare, de efect, ‘zurgălăii’. În această lume psihică de paroxisme morale, gradarea e numai a mijloacelor verbale şi narative; dar stările morale sunt denumite numai cu termenii cei mai răsunători, care să facă impresie. Dexteritatea lui Al. Philippide în analiza poemelor lui Poe e nemaiîntâlnită. Şi cu adevărat convingător e când rezumă semnificaţia (cum făcuse pentru Kafka), nu când rezumă intriga (cum făcuse pentru O’Neill). Aprecierea lui e autentică şi vie, pe când critica negativă, severitatea, semnalarea defectelor, e anostă.

Tema veritabilă a lui Poe nu e moartea, ci macabrul, sepulcralul, cimitirul, oribilul. (În această privinţă, Al. Philippide face distincţia între teme, recuzită, şi sugestie, efectul propriu autorului; dar rămâne faptul că Poe nu e poetul morţii.)
Al. Philippide arată în ce mod gândirea poetică e distinctă de procedeele de ilustrare, dar nu şi în ce mod e distinctă de expresie. Gândirea se naşte în expresie, odată cu aceasta, ca expresie, nu expresia se naşte din gândire; stările psihice ca atare nu fac obiectul esteticii. Psihicul nu e ‘poetic’.
Poe era grandilocvent, recurgea la paroxisme, şi, în această privinţă, nesubtil. El desemnează stările psihice sau trăirile cu termeni precişi, din registrul paroxismului; dar, ulterior, le modulează, e original prin modularea acestor trăiri.

Al. Philippide sentimentalizează întrucâtva portretul lui Mallarmé, fâcându—l să apară ca un fel de Bacovia sau de ‘poet blestemat’. Mallarmé a avut reputaţie antumă, şi nu e înţeles azi mai mult decât în tinereţea lui Valéry.
Ca multe naturi intelectuale, Al. Philippide era sentimental.

Se simte că Al. Philippide nu menţiona decât autori pe care îi şi citise (Verhaeren, Zola, Wedekind, Maturin, etc.); sistemul său de referinţe literare nu e niciodată numai verbal, ci corespondent lecturii.
Nu găsim la Al. Philippide caracterizări vii de ansamblu ale artei şi lumii unui sctiitor (Poe, Mallarmé, Rilke, Eminescu, Kafka, O’Neill), aşa cum găsim la Sainte-Beuve, Taine, Faguet, Lovinescu; dacă le găsim, ele apar sub girul severităţii.

Dacă admiraţia faţă de Poe e şi un pic programatică şi apriorică, iar cea faţă de Mallarmé, destul de generică, formulată prea sumar şi succint, în schimb, ajuns la Rilke, Al. Philippide dă o elastică tratare cronologică a operei.

Al. Philippide are succes cu studiile, cu ceea ce a studiat, a recitit; recitirea dă reprezentarea şi înţelegerea operei literare, o structură, analogul critic.