La antici, râsul nu înseamnă veselie, ci batjocură, deriziune. Dacă duhovnicii contemporani râd, râdeau şi cei bizantini. Dacă apusenii medievali râdeau, râdeau şi scolasticii. (Ceea ce înţeleg modernii prin râs, Evangheliile desemnează prin veselie, bucurie, exultare. Veselia e echivalentul literar, terminologic, antic, al râsului. Iisus a dezaprobat posomorârea. Dar semnificaţia ‘râsului’, nu numai la evrei, ci şi la europeni, era alta decât la moderni—râsul însemna derâdere, dispreţ, nepăsare.)