Când se vorbeşte despre ‘vocaţia de critic’, ne referim la o vocaţie de a face (a analiza, a compara, etc.), la operaţiuni determinate, nu la o vocaţie de a fi (la aspiraţia statutului).

Uneori, caritatea critică e o formă de obiectivitate, utilizarea unei posibilităţi reale, existente, nu o iluzionare. Aceasta e funcţia epistemologică a carităţii.
A interpreta caritabil nu înseamnă a născoci merite (cum nu e, bineînţeles, nici îngăduinţă superioară, condescendentă).

La criticii englezi există o recuperare afectivă a tradiţiei literare naţionale în sapiditatea ei, o trăsâtură de generozitate, de altruism, lucru mai rar la francezi (Gautier, Genette).