Istoria dezminte pretenţia Bisericilor de a fi altceva decât nişte instituţii, religie; sfinţire existase şi în Vechiul Legământ, şi la păgâni. Asul Bisericilor e sacramentalismul, axat pe validitate. Dar apariţia Bisericii n—a schimbat nimic din structura soteriologică a istoriei: sfinţenia sporadică, individuală. Ideea Bisericii prelungeşte o perspectivă a soteriologiei evreieşti: mântuirea neamului, colectivismul. Dar transferată într—o soteriologie extramundană, demundanizată, aceasta devine utopia ‘poporului sfânt’, a preoţiei noi. Sfinţenia individuală n—a apărut odată cu Biserica, şi e singura pe care o găsim şi în ea. Biserica a contribuit cu o organizare instituţională; adeseori, cu o deformare instituţională. Dar această modelare a societăţii nu e evenimentul mistic aşteptat; nu e nimic supranatural. Biserica nu e ceea ce se pretinde a fi.