Al. Philippide, ‘Scriitorul şi arta lui’

Culegerea ‘Scriitorul şi arta lui’ reuneşte patru studii literare (despre sentimentul naturii, Poe, Mallarmé, Rilke) şi mai multe articole, din anii ’20, ’30, ’60. Cele patru studii sunt din anii ’50 şi ’60.
Mallarmé e mnţionat adesea (în articolele despre valoare, desfigurarea versului, semicentenarul simbolismului francez, etc.), şi reprezintă, pentru Al. Philippide, efigia poetului.

Simpatia, cordialitatea sunt rare, dar prezente şi reale. O schiţă de teatrologie, din prima jumătate a anilor ’20, e remarcabilă şi arată şi gustul sigur, deşi limitat, cumva burghez (nu în accepţia caricaturală, ci în aceea istorică, tipologică).
Al. Philippide apare mai modern decât Ibrăileanu, dar mai puţin modern ca Lovinescu. (Rezultatul comparaţiei e foarte relativ, existând şi accente net moderniste—ceea ce am putea numi ‘modernitatea lui Al. Philippide ca eseist’: aprecierea pentru Wedekind, Schnitzler, Kafka, O’Neill, mai târziu pentru Char.)
Condescendenţa cu care scrie Al. Philippide despre literatura de gen (discutând o dată despre romane, altă dată despre Poe) e foarte antipatică.
Multe articole ale lui Al. Philippide sunt polemice, de atitudine negativă (faţă de ierarhizări, fetişul spontaineităţii, clişee în general, declinul eufoniei versului, realismul în teatru, voga lui Pirandello); elogiul făcut lui France e echivoc şi destul de rezervat.

E deconcertantă admiraţia lui Al. Philippide pentru ‘Ciudatul interludiu’, pe care, în ’37, îl rezumă sârguincios.
Al. Philippide confunda atenţia cu memoria (atenţia fiind atestată de plăcerea resimţită şi amintită); pe de altă parte, ne amintim şi altceva decât romanele cu personaj central ataşante.

Studiul despre Poe e unul din lucrurile foarte bune ale criticii româneşti.

Ideile generale ale studiului despre sentimentul naturii sunt foarte discutabile. Câteva distincţii suplimentare ar fi fost necesare. Există sentimentul tonic al vieţii, al traiului rustic, sentimentul frumuseţii şi emoţiile superioare, şi sentimentul corelaţiilor şi al aparteneţei, al întregului firii.
Al. Philippide ignoră medierea culturală la latini (tiparul filozofic şi didactic, deopotrivă al recomandării traiului rustic, cât şi al idilizării bucolice). Latinii nu scriau dintr—o pură imediateţe a simţirilor, care altora le—ar lipsi.
Traiul rustic dă o senzaţie tonică, întremează, restaurează; peisajele suscită emoţii, dependenţa afectivă, încântarea; reflecţia şi gândirea dezvăluie corelaţii. Natura apare după funcţia căreia i se adresează. Nu există o abordare neutră, atribuibilă anticilor.