Cât personalism întâlnea Stăniloae la teologii ortodocşi ai sc. XVI—XVIII? Câte defecte şi greşeli existau la ei? Cât legalism întâlnea în atâţia autori catolici ai sc. XIX—XX, anteriori Vaticanului II? De ce înfăţişa personalismul, învăţat de la autorii apuseni, ca pe esenţa atitudinii ortodoxe imuabile?
De ce greşelile şi rătăcirile ortodoxe încetează să mai conteze, dacă sunt explicate prin influenţa protestantă, robia latină, de parcă ar fi fost o fatalitate?
De ce e Stăniloae necruţător cu alţii, şi selectiv cu ai săi? De ce renaşterea teologiei vestice e şi o recunoaştere a greşelii, pe când renaşterea teologiei răsăritene e sărbătorită ca un progres, iar tot ce a fost neconvenabil e trecut sub tăcere?
Stăniloae era un om al sloganurilor.