E menţionabilã observaţia cã anacronismele voite, care îl indispuneau pe spectatorul unui northern cu Wayne, nefiind o neglijenţã, nu sunt însã nici inovaţia semizeilor în ascensiune în a doua jumãtate a anilor ’30, ci survin mai devreme, cu Bell şi Steele. Aceasta exprimã cãutarea unor formate alternative, voit deconcertante, ‘moderniste’, maşiniste. Coexistenţa lumii Vestului cu lumea noilor tehnologii, sintezã sincronã cu un alt fenomen, acela al serialelor western de anticipaţie, e şi o reunire a elementelor celor mai atractive pentru publicul vremii.
Posterurile westernurilor cu buget redus sunt, adesea, mai senzaţionale şi mai violente decât filmele însele, cuprind sugestii de violenţã şi duritate pe care filmele nu le onoreazã. De ce? E o strategie a genurilor pentru copii. Într-un sens, benzile desenate chiar sunt violente: dar ca şi conţinut, nu ca stil. E o violenţã boantã, atenuatã, estompatã, stilizatã în sensul basmului modern, citadin, educativ. Violenţa, senzaţionalul, duritatea se cantoneazã în postere, rãmân acolo, fãgãduiesc ceea ce westernurile oferã în alt registru. Acestea însele nu lasã impresia de lume a violenţei ca atare, nude, abrupte. Violenţa, senzaţionalul lor nu sunt abrupte (iar excepţiile sunt observate ca atare de cãtre cinefili: cutare western e neobişnuit de brutal, etc.). Posterurile participã la o altã esteticã decât a filmelor. Impactul, forţa violenţei brute, directe, nude, abrupte sunt recunoscute, dar nu şi utilizate pe ecran. (Unele westernuri mai violente, brutale, dure ale anilor ’50 au, dimpotrivã, postere neutre sau chiar bucolice.)
Westernurile cu buget redus, ‘de matineu’, oferã mai degrabã acţiune, decât violenţã ca atare, înregistratã realist. E o violenţã coregraficã, schiţatã, asanatã.
Serialul de anticipaţie al lui Mix e întrucâtva inspirat de acela al lui Autry. Amândouã sunt din ’35. Ambele sunt de la ‘Mascot’, un studio modest (nu de la vreunul din studiourile mari). Ch. Middleton e considerat drept un atu al primului serial (în ordinea menţionãrii aici).