Eseurile lui Sorescu

La Bârlad, am citit cinci eseuri ale lui Sorescu: cele despre Voiculescu, avangardiştii români, Lãncrãnjan, O. Henry, D. R. Popescu (‘Uşor cu pianul pe scãri’). Cel mai promiţãtor pãruse a fi eseul despre O. Henry (un umorist, despre un alt umorist; pârghia: prezentul lecturii nu ţine seama de cota unui autor). Eseurile lui Sorescu sunt simpatice, modeste ca valoare criticã, şi de o paletã cuprinzãtoare (de la Urmuz, la Voiculescu, Lãncrãnjan, O. Henry). Umorul e, cel mai adesea, simpatic, aşa cum e şi distanţa lui Sorescu, elogiul evaziv sau critica relativã. Percepţia esteticã e justã, câteodatã sumarã, de obicei modestã. Ca şi marii eseişti, Sorescu avea un simţ viu al individualitãţii proprii în inefabilul şi savoarea ei, simţ pe care nu-l disjungea atunci când îşi redacta paginile de criticã; acestea sunt ‘moderniste’ şi la nivelul structurii (care poate fi apreciatã ca fiind laxã, elasticã, însãilatã, sau dezlânatã, întâmplãtoare): juxtapuneri de fragmente critice, de însemnãri, cu ocazionalul lor, de ‘aproximãri’ şi de inspiraţii. E o criticã aşa de simpaticã, deoarece e cât se poate de neafectatã, de ocazionalã. Supleţea minţii e şi aceea a eseurilor. Nu existã interpretãri, nici prea multã culturã artisticã, dar existã vioiciune, umor, inteligenţã. Calibrul eseurilor variazã: de la ambiţia studiului, a sesizãrii structurilor esenţiale (pentru Voiculescu, D. R. Popescu), pânã la referatul şcolãresc. Umorul ironic sugereazã un om secret, enigmatic. Admiraţia lui e distantã şi criticã (fãrã severitãţi sau prisosuri).

În paginile despre Voiculescu, Sorescu aduce o perspectivã ineditã: sonetele sunt vãzute nu ca antipodul liricii mai timpurii (gândiriste, etc.), aşa cum apar la Paleologu sau Steinhardt, ci drept evoluţia fireascã a acesteia, paginile lui Sorescu funcţionând ca o reabilitare a operei lirice a lui Voiculescu în integralitatea ei, netrunchiatã. Nu era un admirator selectiv, ca Paleologu sau Steinhardt. Sorescu gãsise la Perpessicius aceastã idee, a sonetelor ca împlinire a eroticii din poezia care le precedase.
Însuşirile poeziei lui Voiculescu sunt muzicalitatea, plasticitatea, Sorescu sugerând completitudinea acestei lirici. Voiculescu proceda prin imersarea în elementul unor modele literare, aşa ajunge la ‘zodiacul creştin’, laurii ca aureolã.

Sorescu menţioneazã meritul lui Grindea de a-l fi propus pe Urmuz cititorilor englezi, în ’67.
Puerilitatea frondei avangardiste uzuale e suprinsã în numitorul comun al trãsãturilor ei: ‘negaţia’.
Arghezi nu a ocolit revistele avangardei, publicând în trei dintre ele.
Bilanţul plasticii avangardiste româneşti e cel puţin la fel de onorabil ca al literaturii (Iancu, Brauner, Maxy, Mattis). Brâncuşi a ilustrat un volum al lui Voronca (’29).
Sorescu se interesa de genealogia simbolistã a avangardei noastre.
Aminteşte frazele ‘prevãzute cu pâlnii, grãtare şi capcane’, ale inepuizabilului Urmuz.
Trecând la ‘sticla matã a manifestelor’, Sorescu remarcã ‘Manifestul activist …’, din ’24. Acestuia i-au urmat altele, la fel de ritoase (şi de pompoase şi grandilocvente). Voronca a publicat cinci manifeste, în ’24 şi ’25. Au existat şi alţi teoreticieni; solemnitatea profeticã a acestor însãilãri n-a prea fãcut impresie, la vremea respectivã, absurditatea şi ridicolul proclamaţiilor nescãpând mai nimãnui dintre cei avizaţi (arheologismul le-a conferit o respectabilitate implauzibilã, neverosimilã). La mijlocul anilor ’20 se publicau febril manifeste, şi se lansau curente efemere (sintetism, integralism). Sorescu opune ‘desenul de gheaţã al unui crez artistic adevãrat, rãmas în teritoriul artei’, ‘sticlei mate a manifestelor’.
Sunt semnalate proletcultismul şi compromisurile unor (foşti) avangardişti români, şi, retrospectiv, ridicolul intransigenţei şi afectãrii interbelice, ambele fãrã acoperire în operã sau în viaţã (‘Celor ce negaserã … nu le-a fost greu sã fraternizeze cu momentul.’). Eseul despre avangarda interbelicã parcurge evaluarea esteticã (Urmuz, E. Ionescu), interesul istoric (cu accente critice: manifestele, succesiunea de curente avangardiste efemere), şi interogaţia lucidã, în linia lui Cãlinescu. Literatura avangardiştilor e destul de puţin discutatã, sau mãcar menţionatã (exceptându-i pe Urmuz, Arghezi, E. Ionescu, Voronca, Bogza). Prezenţa unor avangardişti în cenaclul lui Lovinescu (a cãrui obtuzitate, în parte justificatã, e amintitã) merita înscrisã. Însã severitatea faţã de meritele filozofice discutabile ale manifestelor (prea sumare) e binevenitã.

Critica lui Sorescu era simpaticã, fãrã a fi şi amabilã. E afirmatã identificarea cu revizionismul lui Lãncrãnjan (‘omenia activiştilor’, etc.). Sugestia cã Lãncrãnjan era un zolist provine mai degrabã dintr-o presupunere; dar e bunã dihotomia dintre perspectiva satului cooperatist ca succesorul aceluia vechi, la Lãncrãnjan, şi perspectiva satului cooperatist, acela al Riţei, ca fenomen social nou, tranzistorizat, la D. R. Popescu.
Ca şi Marcea în aceeaşi vreme, Sorescu deplora puţinãtatea cantitativã a literaturii noastre despre ţãrani, şi aducea reproşurile tardive aceleia proletcultiste.
Trãsãtura gestului narativ al lui Lãncrãnjan e masivitatea, şi Sorescu gãseşte o metaforã sugestivã: ‘mare fluviu, care curge oricând şi oricum’. Analizând ‘Suferinţa …’, criticul menţioneazã aluvionarul: ‘carã la vale (…) întâmplãri’, etc..
Sorescu avea o idee bunã despre lizibilitatea lui Lãncrãnjan, ştiindu-se în mãsurã sã infirme un cuvânt maliţios despre operele acestuia.
Observând ‘estomparea unei lumi’, Sorescu aprecia la Lãncrãnjan realitatea netransfiguratã, brutã, şi tehnica portretului lui Monu.

Eseul despre povestirile lui O. Henry, destul de timpuriu, dezamãgeşte prin alura şcolãreascã, dezinvoltura falsã (referiri la bibliografia criticã a umoristului american, de parcã aceasta i-ar fi fost binecunoscutã lui Sorescu); aptitudinile critice sunt modeste, articolul e împãnat, şcolãreşte, cu comparaţii incongruente (Twain, Chaplin). Nivelul e al unui referat, cu fanfaronadã juvenilã în încercãrile de ‘situare culturalã’ a autorului. Glosele sunt de bun simţ (‘senzaţia de bâlci’, trimiţând iar la comedia burlescã, fizicã; autorul ca ‘pãpuşar sentimental’, adicã arta marionetelor; clasicitatea). Paginile lui Sorescu sunt din ’66 (la 56 de ani de la moartea scriitorului analizat).
Sunt discutate unsprezece povestiri, şi e cercetat resortul psihologic al scrisului (‘faţa neprietenoasã a vieţii, cu puţinã formã şi ceremonie’, primeşte o alternativã prin operã). ‘Farmecul’, ‘agerimea’, lucrurile care sunt altminteri decât par pot servi ca atribute unei întregi literaturi de sc. XIX, nu mai puţin decât ‘acomodarea cititorului’.

Schiţa de studiu despre D. R. Popescu e menţionabilã, dar modestã. Din nou, existã imagini inspirate: ‘o carte luminatã din interior’ (viziune feericã asupra unui roman al lui D. R.); sunt sesizate coşmarescul, fantasticul, picarescul. Criteriile utilizate sunt valabile: meritul ‘oricãrei pagini’ a romanului, axele (sat, oraş, pace, rãzboi, veghe, vis), cu o relevare jubilatorie a coşmarescului.
Naraţiunea lui D. R. Popescu atinge imponderabilitatea, şi aceste efecte de inefabil (atmosfera, imponderabilitatea, desacralizarea) pun într-o altã luminã remarcile despre ‘impresia de mozaic, de carouri’, ‘table de şah la care destinul dã simultan’ (Ştefãnescu avea sã evoce modul în care D. R. Popescu observã partide de şah).
Literatura lui D. R. Popescu e analizatã în efectele ei estetice, în efectele resimţite, în ceea ce obţine romancierul (paginile lui Sorescu sunt numai despre ‘Vânãtoare regalã’ şi ‘F’). Latura aceasta, de analizã a efectelor, a ceea ce e resimţit, e mai utilã.

De fapt, eseurile lui Sorescu sunt însemnãri, adesea umoristice, glose. Simpatia cititorului provine din atitudinea intelectualã a eseistului. Literatura lui Sorescu e definitã de originalitatea deconcertantã dar simpaticã, de savoarea superioarã, a unui temperament cãruia modernismul de genealogie avangardistã (umorul absurd, etc.) i-a convenit în mod ideal, şi de diversitatea paletei (poet, dramaturg, romancier, eseist). Zãboveşti adesea, în gând sau citindu-l, asupra farmecului lui Sorescu.
Chaplin era prescurtarea lui Sorescu pentru comedia fizicã, bufã, deşi Chaplin nu e termenul care sã îi serveascã cel mai bine intenţiile.