Dacã axiomele metafizice ale lui Pârvan sunt discutabile, principiile morale sunt utile. Se scrie cã Pârvan a folosit biblioteca filozoficã a lui Gusti, la Iaşi, în 1918; dar chiar dincolo de faptul biografic, de proximitatea aceasta, o înrudire a perspectivei teoretice, de inspiraţie germanã, a lui Pârvan şi Gusti e evidentã. Era, faţã de Iorga sau Ibrãileanu, o altã înţelegere a socialului (deasemeni înruditã, însã, cu aceea care se întrevede din puţinul publicat de la Rainer, care era din generaţia lui Iorga!). Rândurile lui Pârvan, împotriva cârtirii, pesimismului, nepãsãrii barbare, cu un cuvânt: a nihilismului, înaripate de o aspiraţie luminoasã, proscriu apostazia, dezertarea, capitularea, cedarea, concesia. ‘Lupta împotriva morţii’ e viaţa înãlţatã în ea însãşi: ‘afirmarea creatoare a vieţii’, dar într-o înţelegere mitologicã/metafizicã, aprioricã (‘cosmicul, purtãtor, în esenţa lui, al vieţii nepieritoare’).
Funcţia doritã a exortaţiilor lui Pârvan, ca şi a acelora (însã rãmase personale, nepropovãduite), ale lui Rainer, ar fi fost de a servi ca îndreptar, întocmai ca manualele şi reflecţiile stoicilor antici.

La sfârşitul sec. XIX, Pârvan, pe atunci elev de liceu, îi atribuia ‘Cântarea României’ lui Bãlcescu; acest însetat de desãvârşire identifica genealogia posibilã a unor temperamente conştiente. Nu întâmplãtor, Bãlcescu pare sã nu fi fost unul din eroii lui Iorga (aşa cum nici Ghica nu fusese!), dar atât Bãlcescu, cât şi Pârvan apar în opul timpuriu de propagandã al lui Cioran (la care, însã, existã gustul hienei, pentru ceva care îi era cât se poate de strãin, Heliade sau Bãlcescu fiind ciomegele care îi erau aplicate lui Maiorescu!); e ceva analog cu recursul la presocratici.