Două eseuri ale lui Sorescu

Joi seara, la Bârlad, am citit douã eseuri ale lui Sorescu (‘Uşor cu pianul pe scãri’): despre Bogza şi Eliade. (Am pregustat puţin altele douã: despre Pãunescu şi Magheru.)

Lui Sorescu îi displãcea Bogza stelar, Bogza sideral. Eseul din ’78 se referã la culegerea liricii lui Bogza, şi e simpatic din cauza simţului empiric. Toatã critica lui Sorescu era o criticã de texte, pe texte, şi acesta e mereu un fapt binevenit. Sorescu ‘testeazã’, încearcã, în accepţia data de Paleologu termenului, încearcã sapiditatea operei discutate, şi coerenţa experienţei.
Sorescu îl taxa pe Bogza pentru afectare (‘o anumitã pãrere despre sine, o anumitã pozã’); deasemeni, pe Stãnescu. E neîntâmplãtor faptul cã atât Bogza, cât şi Stãnescu, au publicat medalioane ale lui Pârvan (şi Urmuz!). Poza, inclusiv moralistã, a lui Bogza, poza, inclusiv filozofic-pedagogicã, didacticã, a lui Stãnescu, explicã, poate, predilecţia pentru emblema profesorului admirat (un al treilea caz ar fi Cãlinescu, generos în aprecierea farmecului lui Pârvan!).
În literatura lui Bogza existã atât realul, cât şi verbalul. Unele dintre scãderile avangardiştilor nici nu ţin de poeticã, de estetica avangardei, ci de posibilitãţile individuale şi limitãrile autorilor.
Sorescu înregistreazã artificialitatea exasperantã a lui Bogza cel sideral, Bogza cel stelar (‘se simte obligat sã fie cosmic perpetuu, cu ochii ţintã pe Orion’), solemnitatea mineralã a tabletelor sãptãmânale; dar şi, cu precizie, ‘setea de altitudine […] unicã la noi’, ‘hazardul bine strunit’ al avangardismului tinereţii lui Bogza (ciclul ‘Urmuz’, 1928-32), ‘sugestiile urmuziene de parodie mecanicã’ (decelabile şi la Tzara, Roll, Panã), precum şi structura contradictorie: ‘fuga dupã real şi fuga de real’.
Întâia poezie a lui Bogza se aflã sub semnul unei poetici a tãcerii, iar lui Sorescu i se pare mai interesant acest întâi Bogza, al cãutãrii, decât cel ulterior, tribunul. Existã la Bogza atât dualitate (Bogza uranian, stelar, şi Bogza ‘mai interiorizat’), cât şi contradicţie (tãcerea şi retorismul). ‘Serul galactic’, cu alãturarea de zãr şi lapte, ar putea fi o butadã remarcabilã.

Sorescu a scris relativ mult despre generaţia ’27 (Eliade, Noica, Ionesco, Cioran); iar Pandrea, Ţuţea, Comarnescu sunt evocaţi ori mãcar menţionaţi. Uneori, survine un festivism de parvenit cultural, ca în lucrurile mediocre scrise despre Noica.
În eseul despre Eliade, Sorescu propune douã lucruri: o viziune personalã, idealã, a lucrãrii analizate (e adevãrat contrariul celor afirmate de Sorescu: Eliade nu dã o utilizare esteticã, nici mãcar în registru narativ, de povestitor, miturilor, lipsind nu numai analizele, ci şi ‘repovestirile’ jinduite); şi o criticã întemeiatã, consonantã cu aceea a lui Paleologu, a placiditãţii operei ştiinţifice americane/postbelice a lui Eliade.
Sorescu comparã meritele lucrãrii americane, ‘Aspectele …’, cu acelea ale ‘Mitului reintegrãrii’, ‘o capodoperã de analizã a gândirii umane, vãzutã prin lupa unui singur mit’ (iar aici tonul comparaţiei aminteşte mult de aceea propusã, în termeni similari, de cãtre Paleologu). Iar impresia datã de lucrarea ulterioarã, aceea de ‘circulaţie mondialã’, e tocmai de trecere ‘atât de rapidã peste toate miturile’, Sorescu regretând ‘analizele pe larg’ ale fiecãrui mit, din lucrarea româneascã.
Volumul primeşte câteva definiţii foarte frumoase: ‘un fel de Alixãndrie a miturilor’, ‘nişte logaritimi ai visului, o algebrã a imaginaţiei’, ‘acest mic şi extraordinar herbar de filozofii vechi’. Insolitã îi apare predilecţia pentru arhaic şi redefinirea subiectelor exegezei filozofice, ale hermeneuticii: arhaicul, zodierii, amnarul paleolitic.
Sorescu surprinde just ridicolul dimensiunii filozofice a operei discutate: supralicitarea unor descântece, etc.; e ceea ce crede şi Patapievici, şi ceea ce, în ’97, îmi spunea un interlocutor huşean despre ‘camuflarea sacrului’, marota sau gãselniţa lui Eliade. O observaţie interesantã e aceea despre folcloriştii români antebelici, pe urmele lui Hasdeu (ceea ce mi-a amintit eseul lui Steinhardt despre Hasdeu).
Dar Sorescu distinge miturile, de folclor (şi, implicit mãcar, de mitologie!). Ce e entitatea miticã? Mitul e entitatea filozoficã, euristicã. Nu e o entitate literarã, ceea ce nu înseamnã cã expresia lui ca atare se poate dispensa, nu de ‘veşmântul’, ci de substratul literar.
Din câte ştiu, Eliade nu a reflectat cu profunzime asupra miturilor [1]; iar accepţia pe care o dã termenului e limitatã (din perspectiva lui, mult din ceea ce numim mitologie nu e aşa ceva). Ceea ce pot avea miturile în comun e esenţial-din care perspectivã? A cui? Am mai scris cã aborigenul, şamanul, zodierul, vraciul nu participã, cred, la o aceeaşi structurã ca neoortodoxul, sau ca teologul lyonez progresist. Cum se articuleazã miturile cu religia? Hermenutica lui Eliade a fost, într-adevãr, una de morfolog; şi anume, nu de morfolog descriptiv, ci filozofic.
Îi lipseşte dimensiunea esteticã, simţul estetic al mitologiei, încântarea liricã; Sorescu scrie contrariul, dar comentând o lucrare idealizatã, transfiguratã, investitã cu propria lui trãire.
Un postulat pare sã fie acela cã miturile sunt distincte de folclor, susceptibile a fi interpretate distinct.
Revenind la eseul lui Sorescu, pagina despre ‘raiuri, râuri, roiuri’ şi ‘spicul de-argint’ e încântãtoare.
Judecând dupã ‘Aspecte …’, un titlu nemeritat de cãtre Eliade e acela de ‘neîntrecut povestitor de mituri’. Tonul e, aşa cum a observat cu precizie Paleologu, placid, detaşat, distanţat, neutru. Repovestirea ironicã, de cãtre Sorescu, a istoriei unei teme mitologice, e de un umor mai îndoielnic. Însã Sorescu avea meritul de a putea sã fie ironic, chiar caustic, fãrã sã parã întãrâtat, pornit.


NOTE:

[1] Deocamdatã, e o ipotezã, care meritã testatã.
O primã impresie ar fi cã Eliade a cãutat, într-adevãr, o explicare, o hermeneuticã a (unor) mituri. Care sunt postulatele, şi care e perspectiva acestei hermeneutici? Fondul de tradiţionalism (Hasdeu, Eminescu, Heidegger, etc.) e revendicat.
Dar existã vreun numitor comun al miturilor? Al cãror mituri? De ce naturã e acest numitor comun?
Rezultatul cel mai observat a fost respectabilizarea, inclusiv legitimarea filozoficã, a culturilor arhaice.
Când presupun cã reflecţiei lui Eliade i-a lipsit profunzimea, mã gândesc la profunzimea obiectivã, nu la intensitatea sau coerenţa strãdaniei. Am în vedere profunzimea studiului lui Cãlinescu despre basme.