Pe Eliade nu l-au interesat miturile ca formã literarã, şi se aflã probabil (el, sau cercetarea inspiratã de el), la originea taxonomiei cu mituri şi legende (când, literar, mitul apare în basme, sau în alte tipuri de folclor); mitul nu e o formã literarã, şi poate avea diferite forme literare. Legenda e legatã, taxonomic, de un conţinut (originea unui element cultural, uman), pe când basmul, nu. Mitul nu poate apãrea ca legendã; însã basmul poate comporta şi altceva decât mitul (de ex., divertismentul pur, etc.). Dar Eliade a fost indiferent, în ceea ce a scris, la chestiunile de formã literarã a mitului (la folclor); pentru el, folclorul e un izvor de documente religioase, spirituale (pe când la Hasdeu are nu numai întrebuinţarea filologicã sau chiar istoricã, dar şi una jubilatorie, gratificantã). Eliade era un religiolog care utiliza folclorul (dar fãrã preocupare pentru latura formei literare ca atare). (Însã indiferenţa aceasta s-a vãzut chiar şi la folclorişti propriu-zişi, în scientismul cercetãrii: la formalişti, etc..)
Literatura nu cunoaşte mituri şi legende, ca forme; ci basme, poveşti, naraţiuni (balade, etc.). Taxonomia cu mituri şi legende se referã numai la funcţia gnomicã, gnoseologicã, a folclorului.
Acolo unde Eliade percepe mituri, eu vãd basme. E distincţia dintre religiolog şi literat.

Joan Pl., Joan Wb., Joan Wd.. Jean St., alternativa.
’78-’80: cele trei roluri.

Dar şi postarea despre alt film al lui Edwards, servit, aici, de formatul cel mai bun: o analizã a operei ca atare, nu a vreunei gãselniţe (de o ingeniozitate penibilã); aşa trebuie scris.

‘Surorile Materassi’ (Palazzeschi) & ‘Amintiri din Lipiaghi’. ‘Chicago’ (Norris) & Turgheniev & Hortensia & Negulescu & Ştirbu.

Ieri, vin., 140 & 31 & 458 & 160 & 60 & 139 & 40 & 5 mii, şi 1,1 mil. (ţigãri lungi & pastile & gulaş, cola, cafele, budincã, chili & bilet & ed. & prânz & ţigãri & cola & cafea).
Dum. dim., 100 & 300 & 138 mii (ziare & ţigãri). Sb. seara, 283 mii (pui, pâine, paste, îngheţate, cremã, cafele); sb. dim., 138 & 30 mii (ţigãri & salatã, ceapã).
[Vin., extras 0,7 & 1 & 16 mil.; dum., 538 mii. Sb.: 450 mii. Vin., 630 mii & 1,34 mil..]

Mi. dim., şapte ţigãri; ieri, la Bârlad, trei ţigãri. Seara, opt ţigãri.
Leafã & 2 x brichetã & tricoul.
Joi, cornuleţe, pateu, pufuleţi; douã rânduri de cafele, seara.

Existã o competiţie între experienţã, ca deschidere, şi sugestiile poncifelor, ale gândirii sedentare şi abstracte, ce cautã sã dea interpretãri convenţionale; mã gândeam la Bette Davis şi Angela Lansbury. Sexualitatea celei de-a doua existã, însã observarea sa cere emanciparea de clişee, de tendinţa de a amalgama; putem numi aceastã tendinţã, despotismul intelectului, uşor mulţumit cu clişee.

Subtilitatea existentã în cinemaul TV timpuriu. Mintea tinde sã confunde adevãrul, cu consensul numitorului comun; dacã adevãrul existã, nu înseamnã cã e şi cel mai la îndemânã.

Ieri, vin., 10 & 10 & 6 vols..

Naivitatea gnoseologicã a majoritãţii criticilor literari. Scientismul a fost numai un debuşeu al iluziei consensualismului. E mai ales ignorarea rolului afectivitãţii.

Anomalie şi coordonare.

‘Geniu matematic’, perplexitatea idioatã, ţigãrile de vin.. Fierea frustratei, ≠, nocivitatea.

La TV, un film cu Heston, despre chinezi, ciumã, carantinã, averi, Hawaii.

Vede în alţii reflecţia propriului grotesc şi chip hâd. Aerianã. Aferarea ipocritã. Schimele.
Bolnavã de rea credinţã.
Penibilul unei ruine, derizoriul. Vorbele mari, şi nepãsarea.
Demnitatea altruistului. Demnitatea egocentricului e nãtângã.

Aportul lui Eliade a fost respectabilizarea religiilor elementare, prin integrarea lor într-un ansamblu teoretic, aşadar gândirea, raţionarea acestor religii, ajungând sã scrie despre ele aşa cum, cu numai o jumãtate de veac înainte, se scria despre greci, egipteni, hinduşi sau scandinavi; Eliade a recuperat etnologia dispreţuitã, ceea ce mai înainte fusese doar apanajul culegãtorilor de folclor. E, aşadar, un rol cultural, sincron cu al unora dintre etnologii francezi din descendenţa lui Mauss, dar la o scarã încã mai largã, şi într-un spirit încã mai emancipat de ‘specificul etnologiei’. Materialele utilizate de el erau deja adunate, reunite, culese; Eliade le-a respectabilizat, le-a girat. E ca un al treilea pas, dupã indiferenţa iniţialã, dupã teoriile ‘prelogicului’. Azi, aceste lucruri par de la sine înţelese. Nu erau aşa. Existase un interes folcloristic, muzeografic, etnologic pentru materialele în speţã. Eliade le-a utilizat pentru documentarea unei teze. Nu era de la sine înţeles cã se poate scrie aşa despre aborigeni; teza lui Eliade e aceea scientistã, a pozitiviştilor: religiile elementare ca formã tipicã a religiei (monolitismul religiei). Structura actului religios e mai rapid observabilã în aceste forme arhaice. Aportul lui Eliade a fost abjurarea condescendenţei, şi înfãţişarea rezultatelor într-o formã care nu e atât aceea a popularizãrii, cât una hermeneuticã. Ca formã, revendicarea lui timpurie de la friesianul celebru e justificatã; acestei forme, îi aduce predilecţia pentru religii arhaice. Principiile şi chiar ideile sunt acolo aproape de la început. Ceea ce a fãcut Eliade a fost sã proscrie condescendenţa occidentalã, sau reziduurile iluminismului. Ansamblul teoretic, vastitatea planului şi intenţia filozoficã (teoria religiei) îl diferenţiazã de alţi cercetãtori ai cultelor populare, etc.. Altminteri, ideile sunt (poate dezarmant de) simple. Istoria ca atare, transformãrile, evoluţia, diacronia nu l-au preocupat. Dimpotrivã, a optat pentru ‘prezentul veşnic’ al religiilor arhaice. Eliade luptã pe douã fronturi, opunându-se, ca gest esenţial, atât istoricilor, cât şi folcloriştilor (referitor la cantonare şi la tipul curiozitãţii). Demonstraţiile lui sunt anistorice. Istoria nu l-a preocupat ca atare. Din folclor, îl interesa materialul, nu ştiinţa. Tipologia lui, structurile, arhetipalul cautã sã eludeze istoria, diacronia. Nu era nici un folclorist, nici un istoric, ci un cercetãtor al arhetipurilor. Ca atare, teoria lui e într-adevãr tributarã atât metapsihologiei jungiene, cât şi tezelor de care se interesa în anii ’30 (la limita teozofiilor erudite ale vremii). E o formã de filozofie a culturii. Postulatul omogenitãţii, al monolitismului religiei, e probabil cel mai discutabil: ideea cã şamanii, vracii şi teologii neoortodoxiei sunt subsumabili aceloraşi structuri. Câţiva cititori, ca Paleologu şi Sorescu, preferau scrierile de tinereţe; acelea erau studii speciale, monografii, pe când tendinţa postbelicã a fost cãtre studii generale, sinteze. Pentru unii, Eliade e mai interesant când discutã o religie, un fenomen, un grup de fapte, decât atunci când discutã religia, asamblând materiale poate disparate. Dacã unele idei ale lui par truisme, ele au ajuns sã parã astfel; dar nu erau curente. Unitatea religiei, respectabilitatea şi relevanţa filozoficã a arhaicului au câştigat numai treptat teren. Poate cã într-o bunã zi se vor şi demoda (chiar Eliade observa cã tendinţa postbelicã şi contemporanã era împotriva teoriilor generale). Câteodatã, pare un teoretician împovãrat. Erudiţia arãtatã e documentarea minuţioasã, truditã, a unor idei foarte generale. Cu Eliade, era vorba despre a documenta, pe cât posibil inatacabil; filigranul nu l-a interesat ca atare. Cunoaşte faptele, datele, însã, din perspectiva unora, le şi distorsioneazã.
Eliade era cu totul în sensul corectitudinii politice, al nivelãrii placide (lucru reproşat de Patapievici şi Sorescu). Fiind global axiologicã, tendinţa ştiinţei sale e de a fi şi antiaxiologicã. Eresurile, cimiliturile şi şamanii sunt trataţi aşa cum fuseserã, la alte generaţii, metafizicienii greci. Lucrarea lui Eliade e regãsirea în religii a unor idei cumva apriorice (sau oricum, biografic, foarte timpurii). Prudenţa sau placiditatea sunt reversul acestei dispoziţii.
Teoriile lui Eliade se referã în principal la structuri, la arhetipuri, la aprioricul religiei, nu la vreo evoluţie religioasã.
Cu vremea, dupã 40 de ani, tonul lui Eliade îşi pierde agresivitatea colţuroasã, dar şi stridenţa, severitatea; în termeni pozitivi, devine ca şi goethean. A dispãrut prometeismul iniţial. Dar şi teatralismul, retorismul interbelic. Nu e un regres, o involuţie. Dacã e o academizare, atunci a fost una fireascã. Ceea ce fusese colţuros, oţârât, povârnit, teribilist, vehement, devine echilibrat, prudent, linear. Nu face impresia unei sãrãciri intelectuale, sau a unei şubreziri. (Nici nu ştiu dacã e atribuibilã vreunui mimetism academic, vreunei forme de conformism.) Poate cã e atributul vârstei, cu plusul de reflecţie (survine inspiraţia jungianã, dar dispar tendinţele teozofice, încuviinţarea direcţiei lui Guénon, Evola, oarecum de naturã sã discrediteze orientarea generalã a hermeneuticii de pânã la 40 de ani). Eu percep ţinuta maturã a scrisului lui Eliade în pozitivitatea ei, drept ceva pozitiv. Anistorismul, dimensiunea anistoricã au rãmas, dar sunt, de la o vreme, jungiene, nu teozofice.
Omul era neutru şi placid în operã, dar temperamental şi sever în termenii metabolismului sãu intelectual, cu inapetenţe abrupte, eruditul fiind disjuns de om, care îşi rezerva severitãţile. Avea predilecţii şi antipatii, care rãmâneau abrupte şi personale; aceasta e o trãsãturã care face din paginile lui neştiinţifice mai degrabã gazetãrie, decât eseisticã.
În ştiinţã, Eliade a acces pânã la neutralitate, un ideal ştiinţific de impersonalitate pozitivistã. Neutralitatea exclude afectivitatea, pe când obiectivitatea inspiratã o justificã şi o integreazã. Ca atare, Eliade disjunge afectivitatea de raţionalitate. Ştiinţa lui e neutrã în sens metodologic, prudentã, nu obiectivã. Nu îşi obiectiva afectivitatea, axiologia. Acestea îi apar ca apanajul subiectivului neştiinţific. Afectivitatea şi axiologia lui sunt disjunse de intelectualitate, ceea ce face din Eliade un om care crede mai degrabã în neutralitate, decât în obiectivitate; pentru el, obiectivitatea e o chestiune de neutralitate, de deontologie. Nu e o obiectivitate inspiratã, ca la marii istorici, ci o subiectivitate reprimatã.

Literatura lui Petrescu nu e o chestiune de termeni preexistenţi, cu toate cã e una de inspiraţie general sãmãnãtoristã şi de sincronism.