Prin ‘fantastic interior’, cum îşi denumea proza de gen, Petrescu înţelegea fantasticul psihologic, mundan, fãrã recurs la supranatural; delimitarea pe care o utilizeazã e foarte netã, şi relevantã: fantasticul interior, adicã psihologic, nesupranatural. Împotriva morocãnosului Ciopraga, nu e nimic inadecvat în aceastã expresie, care comunicã ceea ce trebuie: fantastic fãrã resorturi ‘externe’.
Povestirile lui Petrescu utilizeazã ‘poanta’ şi, enumerând sursele ipotetice ale câtorva subiecte, Piru realizeazã ceva pentru situarea esteticã a autorului, pentru schiţarea tipului sãu literar, prin autorii cu care semãna.

Luni seara şi mi. dim., la Bârlad, am citit anexele critice ale unei ediţii a primului deceniu de prozã scurtã a lui Petrescu (povestirile din anii ’20); relevante sunt paginile lui Lovinescu şi Iorga (acesta, de o sensibilitate foarte vie). Ralea era didactic şi pedant în etalarea raţionamentului critic (pedanteria e o marcã a inteligenţei româneşti interbelice), iar Philippide e convenţional encomiastic, aprioric. Inefabilul survine, rãsare tocmai acolo unde existã divergenţe ale criticilor referitor la izbânda unei opere. Acelaşi lucru îi apare aşa unuia, altminteri altuia.
Latura tenebroasã a lui Petrescu era realã, şi motivatã, chiar dacã realizatã cu mijloace uneori convenţionale. Dar e ceva întâlnit şi la unii autori interbelici francezi, demodaţi. Ceea ce se numeşte, poate arbitrar, ‘pesimismul’ lui, era temperamental şi real.

Gazetãria a fost mereu adusã în discuţie în literatura despre Cezar Petrescu: la Camil Petrescu, Iorga, Lovinescu, Zaciu (de o neaşteptatã severitate); umanitatea petrescianã e analizatã în termeni asemãnãtori de Ralea şi Lovinescu (‘lipsa de reacţiune a sufletului […] faţã de mediul social’), dar tonul primului e (strident) moralizator, pe când perspectiva celuilalt e tipologicã.
Dar imaginile literaturii lui Petrescu, la critici, sunt îndeajuns de diferite.
Zaciu greşeşte axându-se pe ceea ce îi apare lui ca fiind ‘ideile şi proiectele’ autorului. Dar literatura lui Petrescu nu era nici un modernism ratat, nici ceva eclectic.
La antipodul atât al lui Ralea, cât şi al lui Philippide, Zaciu scria despre ‘preferinţa acordatã atmosferei asupra intrigii’.
Recenzia lui Ralea are pedanteria vremii.
Perpessicius observã ‘poemele în prozã’ ale jurnalului epistolar. Dar concluzia lui e eşecul fantasticului petrescian. Tocmai ‘Omul …’, care dã şi titlul culegerii, nu le-a prea plãcut criticilor.
Locul gazetãriei, stilul, atmosfera, intriga, romantismul sunt câteva rubrici ale bibliografiei critice a lui Petrescu.
Dar imaginea criticilor contrazicându-se unii pe alţii, având divergenţe, e utilã, deoarece lecuieşte de credulitate.