În ‘The Capture’, de J. Sturges, actorul principal, Lew Ayres (al doilea dintre cei cinci soţi ai lui Ginger Rogers; au fost cãsãtoriţi în anii ‘30), deşi seamãnã cu Grant, Peck, Mature, Martin, etc., mi-a amintit mai mult de Lemmon, e şi tipul personajului, care nu e un dur, dar Ayres aminteşte de Lemmon şi în unele scene cu vãduva, şi în acelea de dupã nuntã, când porneşte în cãutarea autorilor reali ai jafului, ca şi prin prisosul de expresivitate pe care-l dã rolului (angoasa), asemãnare care îl serveşte ca şi curtezan şi apoi om de acţiune, dar mai puţin ca angoasat (m-am gândit cã acesta ar fi putut sã fie un rol pentru Peck, sau cineva ca Peck); în plan psihologic, cu acelaşi simţ dramatic al filmelor din anii ’30-’50, sunt mai multe laturi, atât ale protagonistului, petrolistul devenit muncitor la ţarã, cât şi ale intrigii. Personajul alterneazã apatia (şovãiala de a pleca pe urmele fãptaşului presupus, despãrţirea de logodnicã), impulsul de expiere, şi vlaga (îndrãgostirea rapidã, etc.); povestea unei vindecãri, semnificaţia ei filozoficã e una scotistã, deoarece, ajuns la termenul încercãrilor, personajul se aflã într-o condiţie superioarã aceleia de la care pornise (de la insul apatic, detaşat, neimplicat, la acela întreprinzãtor). Structura dramaticã a filmelor mai vechi e instructivã tocmai pentru gradare şi naturaleţe (nimic nu e supralicitat).
Apreciind dupã acest film, Ayres era un actor arãtos, însã mediocru. Ceva din fizionomia aceea plasticã, elasticã, argiloasã, îl destina altui tip de roluri. Nu e convingãtor ca introvertit hãituit, dar are ceva din expresivitatea lui Lemmon (probabil mai puţin inteligenţa aceluia).