duminică, 24 mai 2015




5 x Ulmer (‘Iluzie …’, ‘Barbã albastrã’, ‘Femeia …’, ‘Dincolo de …’, ‘Omul …’). 3 din anii ’40, 2 din anii ’60.
Cehoaica. Chaney.

Bibliografia alternativã a lui Steinhardt. Dramaturgia. Subsolurile.

Ieri dim., joi, am citit despre cenzura transcendentã şi V. Bãncilã.

Azi, vin., cedarea, îmbunarea.

Ideea genului (interbelic) delãsat; cu aceeaşi ocazie, jindul.

Citesc despre inegalitatea celor 32 de westernuri ale lui Ritter, cele 32 de westernuri pentru Finney, în 5 ani; dintr-un motiv sau altul, Ritter e unul dintre actorii (mai corect ar fi: vedetele de acţiune, precursorii timpurii ai lui Eastwood, etc.) fascinanţi pentru mine (ca şi Mix, Jones, Boyd, Starrett, McCoy, etc.). Ritter a plecat de la Monogram la Columbia în ’41, dar cei dintâi îşi aveau reţetele lor: Keene, cei trei Busters, cei trei Riders …. Trei din westernurile lui Ritter şi Elliott de la Columbia sunt recomandate; de la Columbia, Elliott a plecat la Republic, iar Ritter la Universal.
Indigestul Murphy, de un clownesc umil şi anost, tip foarte rural. Mai şi apare în majoritatea westernurilor (15).
Westernurile de la Universal ale lui Ritter sunt cele mai recomandate, apogeul sau zenitul carierei lui. Apoi, Ritter a plecat la PRC …. Epocile carierei sunt date de studiourile pentru care a lucrat, pe rând. Dar colegii de la PRC nu îi plac eruditului pe care-l citesc eu. Ritter era cordial, bonom şi, cu vremea, un pic straniu. Ritter a fãcut 59 de westernuri (în zece ani), iar eruditul pe care-l citesc crede cã era mai autentic şi cânta mai bine ca Autry (emulul sãu).

Vineri seara mai aveam 8,61 mil..

Vin., 45 & 445,4 & 25 & 160 & 20 & 163 mii (cola & alimente: cârnaţi, pui, îngheţatã, cafele, plãcintã & gustarea & bilete & ţigãri, cola & cafea).
Dum. dim., mai aveam 7,42 mil. (plus cele 18 mil. de pe card).
Dum., 183 & 30 & 100 & 100 mii (ţigãri, cola & salatã, ceapã & smântânã & ziarul). Sb., 305 & 40 & 143,7 & 138 & 46,8 mii [ziare & budincã, îngheţatã, plãcinte, cafele & ţigãri & îngheţate, cola]. Joi, 138 & 136,8 & 750 & 97,2 & 40 & 138 mii (ţigãri II & zacuscã, pâine & ed. & prânz & cola & ţigãri I).
[Azi, dum., 413 mii; ieri, sb., 675 mii. Vin. seara, 490 mii.]

Vineri seara, despre iluzia etnopsihologiei autohtone, preocupare specificã esticilor; chiar admiţând ca reale şi existente atributele naţionale enumerate, acestea sunt ale oricãrui om rural, definesc cultura arhaicã în general. Cumpãtaţi, ironici, sceptici, mucaliţi, etc., erau ţãranii de pretutindeni; nu e nimic specific românesc în aşa ceva. E pur şi simplu ruralul, ca atare.

Ca ştafetã, ‘Annie O.’ într-un western cu Durango din ’50. ‘Acţiune rapidã, muzicã şi comedie popularã’.

Smerenia cu care mânca felia aceea de tort, şi o aprecia.

‘Austerii Hart sau Carey’. Dar era mai tânãr decât toţi cei trei. S-a demodat prea repede.
Chiar Ford a început în ’17, cu Carey. Era unul din vechili, din zbiri.

Simbolurile, ritul, orgasmul, mintea, legitãţile, evlavia rãstãlmãcitã. Ceea ce ia omul drept tipare naturale, exterioare. E o confuzie explicabilã.

Rândurile despre Elliott sunt interesante: perceput ca legatarul lui Hart (convertitul), şi sunt menţionate westernurile lui cu buget normal. Existã şi douã episoade pilot cu el.
Episoadele pilot cu Bannon şi Lane.

Anacronismele deliberate (Bell şi Steele, în ’32 şi ’33, apoi cowboys cântãreţi).

Existã o iluzie fundamentalã a etnopsihologiei autohtone, a aceleia inspirate de naţionalism, patriotice: ipoteza cã meritele naţionale, atributele decelate de ea ar alcãtui patrimoniul distinctiv al poporului nostru, un set de însuşiri diferenţiatoare, neîntâlnite la alte neamuri; un resort al iluziei provine din preponderenţa ruralului, aşa încât a generaliza despre ‘psihologia românului’ revine la a generaliza despre ‘psihologia ţãranului’. Celãlalt resort, înrudit, e arierarea noastrã socialã, cu menţinerea înfeudãrii ţãrãnimii, şi complexele de inferioritate, gratitudinea, emoţia intelectualilor, conştienţa recunoştinţei, etc.. Chiar admiţând cã atributele sesizate de etnopsihologi sunt reale, ele sunt acelea nespecifice, generice, ale claselor rurale, arhaice (nu mai sunt valabile pentru ruralul român tranzistorizat, pentru cooperatiştii postbelici). Nu e ceva care nu li s-ar potrivi tot atât de bine şi ţãranilor americani, aborigenilor, etc.. Sunt trãsãturi generale ale arhaicului (şi nici mãcar ale arhaicului, ci ale vieţii agrare, ale existenţei normate de exigenţele agriculturii şi ale zootehniei), nu ale românitãţii. Ceea ce ajung ei sã descrie e nu specificul românesc, dar acela rural cel mai generic.

Simt injusteţea, discutabilul, inacceptabilul unei aprecieri. Uneori, neînrudirea unei atitudini, lipsa empatiei, divergenţa. Eu nu gândesc aşa. De ex., cineva semnaleazã indignat enormitatea faptului cã Jones poartã costum.

Sb. seara, cârnaţi, salatã, tãiţei cu lapte, îngheţatã.

2/s.: vin. & dum. & cf. luni dim. & marţi & joi & azi.

Orã & excol. & citit … & rãboj. 2 x orã. Vrafuri. Tabelul de vin.. Penuria falsã. Orã. Vrafuri. Aer & 2 x orã.

Etnopsihologia autohtnã se întemeiazã pe o iluzie: individualitatea naţionalã a atributelor enunţate, care, chiar dacã sunt reale, caracterizeazã în mod egal comunitãţile arhaice (inclusiv atributele de ironie, scepticism, persiflare). Cealaltã iluzie majorã e postulatul omogenitãţii. Etnopsihologia româneascã curentã e un amestec de idealizare neştiinţificã şi de analizã a ruralului naţional înafara contextului universal. Atributele enumerate numai par sã fie unice pentru neamul românesc; dare le sunt ale populaţiilor arhaice de pretutindeni. Obârşia acestei idealizãri, uneori ipocrite, e complexul intelectualilor unei naţiuni rurale, agrare, care rãscumpãrã privilegiile unei forme de viaţã taxate ca mai puţin legitime, aceea citadinã, prin idealizarea complet necriticã a ‘clasei producãtoare’. Mai târziu, locul culturii rurale l-a luat satul tranzistorizat, cooperatist, colhoznic, şi ‘şomerii rurali’, şomerii de la sat. Idealizarea ruralului şi a culturii rurale, anunţatã de Alecsandri, Eminescu, Maiorescu, va primi forme noi, la rãspântia secolelor, atât sub influenţã slavã, cât şi în prelungirea direcţiei demofile anterioare. Demofilia româneascã trebuia sã primeascã aceastã formã, corespunzând societãţii româneşti. Posibilul interes uman devine teorie, nu numai cu sãmãnãtoriştii, însã şi cu (uneori rivalii acestora) maiorescienii (ca Motru sau Mehedinţi). Ar fi fost, însã, posibil interesul pentru sat, şi fãrã o teorie a excelenţei satului. Cultura francezã a avut o cu totul altã direcţie (Balzac, Zola, Maupassant), mai aproape de ceea ce avea sã realizeze, la noi, abia Rebreanu.
Compasiunea idealizantã nu trebuia sã devinã o obligaţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu