‘Orientarea pisicilor’ e o schiţã despre alchimie şi incertitudine, de inspiraţie suprarealistã (‘pentru un prezent la oraş, în cumpãtare’), culminatã cu o revelaţie, de unde impresia de parabolã pretenţioasã, adresând ceea ce ar fi fost de competenţa nuvelei, unei schiţe prea sumare; scurtcircuitând detaliile intrigii, culoarea, inventitivitatea simpaticã, neajungând, în aprecierea mea, la emoţie sau la poezie, proza scurtã a lui Cortázar aparţine unui modernism generic, destul de afectat şi de laborios prin natura lui (indiferent de deprinderile de atelier ale autorului). Cortázar nu reuşeşte sã ne intereseze nici de Alana, nici de ceea ce descoperã, succesiv, naratorul în ea. Tocmai aceasta e accepţia realã a artificialitãţii: adicã, lipsa însufleţirii. ‘Orientarea pisicilor’ e o povestire în termeni generici, convenţionali, primiţi, despre o situaţie genericã şi convenitã. Afectat, grandilocvent (‘adevãrata, ultima goliciune’, ‘angoasa solarã’), în termeni generici, Cortázar povesteşte lucruri foarte neverosimile (Alana nu e conştientã de ‘pânda’ naratorului), şi recurge la frazeologie pentru lucruri simple (el vizita galerii cu alt motiv decât ea: ‘timp diferit de al meu …’, etc.). Izul de intelectualitate derizorie şi semidoctã, boantã (menţionarea lui Bártok, Ellington, Gal Costa, K. Jarrett, Beethoven, Troilo; dar lipseşte orice impresie de emoţie autenticã), cu acea enervantã ‘discutare a sentimentelor’, totul e foarte generic, juvenil şi fals.
E misterul generic al unei persoane, dar aceasta e foarte neverosimilã; existã aici ceva din infatuarea avangardiştilor care, regãsind ceva potenţial valabil, cred cã descoperã emoţia în stare originarã, primarã, iar povestirea e o parabolã care ar vrea sã creeze literar sugestia unei picturi suprarealiste. Impresia e cã Julio Cortázar trişeazã, neangajându-se în inventivitatea capabilã sã genereze emoţia literarã. Povestirile lui sunt idei; o altã denumire pentru aceastã poeticã, de fapt foarte conştientã, e minimalismul. Autorul ne informeazã cã survine un fenomen alchimic; însã nu-l înfãţişeazã, decât în termenii generici cei mai derizorii. Personajele unei povestiri pot fi abstracţiuni, cu condiţia ca alte elemente sã fie eficiente.
Scriind despre cinefili, e mai convingãtor (nu ca intrigã, care e expediatã, sumarã, dar pentru pasiunea minuţioasã a celui care testeazã o operã, vrând-o, câteodatã, altminteri decât e).