Două reflecţii istorice ale lui Steinhardt

‘Escale în timp şi spaţiu’ (culegerea de eseuri, amintiri şi câteva recenzii, a lui Steinhardt) cuprinde şi douã reflecţii istorice, care nu sunt printre cele mai bune lucruri scrise de el.
E balada eroicã un gest cultural popular autohton? În ce mãsurã? Ideea însãşi de a cânta vitejia e una occidentalã, prin filierã sârbeascã.
Iorga însuşi, care profesa un gen de individualism estetic marcat (fiind sceptic referitor la aportul ‘colectivitãţii’ în compunerea folclorului), era foarte conştient de aceste lucruri.
Originea baladei româneşti de vitejie e una citadinã; ea e, ca formã, expresia unor medii naţionale, dar nu are, probabil, reprezentativitatea pe care i-o atribuie Steinhardt.

Una se referã la vitejia româneascã, mai ales în condiţii militare (‘sensul bãtãliilor de la Rovine şi Posada, de la Vaslui şi Mãrãşeşti, al articolului 7 din vechea Constituţie, al politicii externe a lui Ştefan …‘); dar lipseşte plãcerea eseului istoric, încântarea narativã, locul curiozitãţilor, ceea ce poate avea jubilatoriu istoria militarã (Bãlcescu, Sainte-Beuve), cu toatã evocarea succintã a urmãrilor şarjei cavaleriei la Robãneşti (vizita lui von Mackensen la spitalul unde zãcea rãnit cãpitanul Filitti, comandantul şarjei de la Robãneşti).
Reflecţia lui Steinhardt despre balada eroicã româneascã aparţine etnopsihologiei, grevatã de unilateralitatea ştiutã (decontextualizarea şi omiterea a ceea ce e neconvenabil). E o mostrã de autoflatare naţionalã complezentã, cu semitonul de lamentaţie şi autoîndreptãţire, de modestie ticãloasã şi de prevalare de vicisitudini.
În subsolul eseului e citatã nişte bibliografie de la începutul anilor ’80 (studiul lui Fochi despre Iovan Iorgovan, şi ‘Cântecul epic eroic …’ de Amzulescu).
În acest volum, Steinhardt are o trilogie despre balade româneşti reprezentative: ‘Mioriţa’ (‘puterea românismului […] de a opune […] refugiul în splendoare’), ‘Monastirea Argeşului’ (‘acutul simţ al realitãţii’).
Ca şi alte dãţi, Steinhardt dã, scriind despre cântecul epic românesc, impresia de a nu avea cuvinte la îndemânã, de unde întortocheri sucite ca ‘instinct al neorgoliului’.
Titlul eseului cuprinde eroismul, dar Steinhardt are dreptate sã rectifice, şi sã indice antinomia formulei ‘eroism defensiv’.
Materialul citat e puţin: şarja de la Robãneşti, preliminariile de la Rovine, ‘Alimoş’. Ca şi altundeva, Steinhardt îşi enunţã aprecierea pentru transcrierile lui Alecsandri (ca gust literar al acestuia).
Steinhardt are o interpretare naivã a baladelor, şi trebuie menţionaţi trei factori: sorgintea balcanicã, faptul cã baladele nu sunt transcrieri, şi acela cã sunt idealizãri, de inspiraţie apuseanã.
Eseul nu e atât despre eroism, cât despre vitejie, curaj, ‘ori, şi mai bine, dreptate, dreapta apãrare’, despre modul cum se apãrã românii; dar gândirea eseistului lasã impresia de a naviga în eterul (sau pe coclaurii) unor poncife naţionaliste. Ceea ce are de arãtat sunt lucruri puţine, cunoscute, vehiculate, discutabile. Deasemeni, nu foarte specifice; sunt generalitãţi rãsuflate, a cãror animare se încearcã prin recurgerea la foarte puţine exemple, nu ştim cât de tipice.
Cãci în ansamblu, nici istoria româneascã, nici baladele de vitejie nu sunt îndeajuns evocate, iar generalitãţile sunt şi banale, şi ponosite.
În ce mãsurã se regãsesc, se verificã ipostazele folclorice în termenii istoriei reale? De ce îi poate fi atribuitã voievodului biruitor la Rovine, sau cãpitanului Filitti, atitudinea din versurile eminesciene, sau aceea a haiducului Alimoş?
Ideea de eroism înregistratã de balade e una de provenienţã balcanicã, iar balcanicii o aveau de la apuseni. Semitonuri naţionale survin, fireşte, dar însuşi formatul poeziilor acestora e unul alogen. Idealitatea lor e dublã: atât fiindcã nu sunt transcrieri, ci idealizãri, cât şi fiindcã idealizãrile au sorginte balcanicã, neromâneascã.

Cealaltã reflecţie e cuprinsã în teza/lapalissada: ‘existã decadenţã’, existã o decadenţã a spiritului public. Pornind de la un volum al lui Dan, Steinhardt trece pe scurt în revistã principalele teorii referitoare la decãderea romanã, la declinul Cetãţii: creştinii (şubrezirea moralã), barbarii, discontinuitatea şi nelegitimitatea puterii, insuficienţa administraţiei, latifundiarii (dezechilibrul economic), ‘nepriceperea cadrelor militaro-ţãrãneşti care preiau puterea în sec. III’ (incompetenţa politico-administrativã); e o recapitulare bunã. Paginile lui Steinhardt sunt mai cu seamã o confesiune: despre modul în care s-a convertit la teoria suicidului, adicã a decadenţei, prin observarea decadenţei în contemporaneitate, a declinului spiritului public, a ruinei civismului, a blazãrii (‘evenimentele ce se petreceau în juru-mi …’, etc.). Şi mai important, sunt formularea diagnosticului de ‘angelism’, boala declinului.
Lucrarea lui Dan e un pretext pentru o exortaţie despre pericolele ‘angelismului’. Definirea acestuia dã loc remarcii referitoare la similitudinea dintre simptomele angelismului, şi atitudinile predicate de creştinism. Simptomele ‘civilizaţilor’ sunt lucruri recomandate de creştinism (în plan cotidian, deontologic, dar de unde rezultã viabilitatea unei etici duble?).
Însã existã remarci utile, despre legalitate, ‘vrajba mânioasã’.
Steinhardt omite sã coreleze tabloul ‘angelismului’ cu faptele istoriei romane. Care romani aveau simptomele observabile la francezii de la 1940 (neîncrederea în sine, exigenţa nemiloasã faţã de sine, frica generalizatã, etc.)?
Teoria suicidului nu e decât observarea declinului: un fapt, nu o cauzã, nu o explicare. Suicidul nu explicã nimic, ci e numai alt termen pentru ceea ce trebuie explicat.
Mai întâi, trebuia caracterizatã şi situatã mãreţia romanilor, ce anume se are în vedere când se evocã mãreţia romanã.
Apoi, trebuia depãşit monolitismul ideii de ‘romani’. Mãreţia nu e veşnicã, nici romanitatea nu e o esenţã imuabilã, atemporalã.
Aşa cum îl prezintã Steinhardt, declinul culturii Romei e un subiect de şuetã, în termenii vagi ai lãutãrismului.
Ceea ce aduce el, contribuţia sa se rezumã la o simptomatologie: acestea sunt semnele decãderii spiritului public. S-a întâmplat ceva similar cu romanii? În ce mãsurã? Când? De ce?
Prin neajunsurile sale, eseul aminteşte de glosa despre fericirea lui Wilde şi ‘izbãvire’: Steinhardt se gândeşte la altceva decât pretextul utilizat, iar legãtura nu existã.
În termeni istorici, ‘suicidul’ e o explicaţie absurdã. ‘Frângerea resortului moral’ trebuie explicatã prin altceva; nu se autoexplicã. Alte teorii menţionate rãmân pe terenul cauzalitãţii şi al faptelor.
Erau romanii antici împiedicaţi în ‘respectarea fanaticã a legalismului în raporturile cu teroriştii’?
Este existenţa în istorie e declinului o descoperire? De ce aspectul Franţei la 1940 e explicat satisfãcãtor prin suicid, nemaitrebuind cãutate alte cauze? Colapsul apãrãrii unei ţãri, la un moment dat, 1940, e de aceeaşi naturã ca declinul unui imperiu? De ce ar fi înflorirea statului norma, şi nu o secvenţã între altele?
Mai departe, ce accepţie dãdea Rostovţev decãderii romanilor, şi ‘suicidului’?
Creştinii, barbarii, nelegitimitatea puterii, insuficienţa administraţiei, ponderea latifundiarilor, incompetenţa ‘cadrelor militaro-ţãrãneşti’ din sec. III sunt factori istorici, analitici; ‘suicidul’ e o metaforã, şi o lamentaţie, ţinând de recuzita hipocondriei apusene rampante la un moment dat. Ea nu duce mintea dincolo de termenul însuşi, ţine de sensibilitate, de indignare. Nu explicã, ci trebuie explicatã.
Sunt pagini elegiace.

Cuvintele lui Valéry, nu mai puţin decât ‘adagiul capitulãrii supreme’, sunt o manifestare a hipocondriei occidentale a timpului respectiv, era vremea proorocilor ‘noii barbarii’, a recãderii Vestului în noaptea ‘medievalitãţii’, etc., crizele erau explicate prin teorii atotcuprinzãtoare, reducţioniste, bombastice. Teoriile şi lamentãrile declinului sunt parte a problemei, nu a soluţiei; schimbarea generaţiilor a adus delãsarea subiectului.