duminică, 24 mai 2015

Citindu-l pe Steinhardt




La Bârlad, am citit alte câteva eseuri ale lui Steinhardt (‘Escale în timp şi spaţiu’): despre Sainte-Beuve ca istoric, Pirandello, Beaumarchais, ‘Eseurile critice’ ale lui Stahl, fericirea lui Wilde, Proust, dramaturgia lui Blaga.
Steinhardt nu era strãin de tendinţa de a recurge la recuzitã culturalã: în eseul despre Sainte-Beuve ca istoric, sunt numai menţionate câteva studii istorice ale acestuia, şi câteva din erorile capitale sãvârşite ca recenzent (lucruri ştiute), dar nu e discutatã critica operelor clasice, unde francezul a excelat. Acelaşi lucru îl întâlnim în paginile despre Beaumarchais, cu etalarea unor cunoştinţe foarte la îndemânã (galeria de ‘vânturã-lume, hulpavi de trãire intensã’). Însã acestea sunt nişte scrieri ocazionale.

Critica lui Sainte-Beuve nu presupunea, nu pornea de la ‘comuniunea cu poemul’: ca şi întreaga criticã tradiţionalã, de pânã la Thibaudet (cu excepţii, ca Baudelaire, Thompson, Proust …). Dar dacã tot eseul era despre Sainte-Beuve ca istoric, meritau relevate pe larg frumuseţile scrierilor istorice ale acestuia, pe care Steinhardt îl considera o autoritate pentru întreaga istorie modernã a Franţei, de la Ludovic XIII la Bonaparte.
Cãlinescu are şi el un studiu cu judecãţi foarte negative despre critica lui Sainte-Beuve.
Steinhardt recomandã puterea, adâncimea, farmecul eseurilor istorice ale ‘Lunilor’. Nominal, eseul românesc se referã la Sainte-Beuve ca ‘istoric eminent’; dar era o ocazie de a aprofunda tocmai aceastã laturã, ceea ce Steinhardt nu mai ajunge sã facã, ocupat fiind cu rechizitoriul împotriva recenziilor şi a gusturilor lirice ale francezului. Iar omiterea în întregime a criticii operelor clasice franceze, a literaturii (mai) vechi, anterioare romantismului, e de naturã sã suspende valabilitatea aprecierilor despre criticã; reputaţia de critic a lui Sainte-Beuve nu s-a întemeiat niciodatã, din câte ştiu, pe recenziile neinspirate şi nefericite discutate de Steinhardt.
Eseul culmineazã cu evocarea ‘porţiunii din Parnas rezervatã istoricilor’. Dar impresia datã e cã scopul nu era relevarea excelenţei ca istoric a lui Sainte-Beuve, ci a greşelilor lui ca şi cronicar literar.

Jung e menţionat în mai multe eseuri (despre Hasdeu, Pirandello, Blaga). Deasemeni, Leibniz, Theodor Mãnescu, ‘efectul de curburã generalã’,
Conferinţa radiofonicã despre Pirandello cuprinde idei foarte excitante; una dintre ele e cã ‘mitul, simbolul şi visul pot coabita în formele curente ale conştiinţei ori ale veghii’. O alta e o idee recurentã la Steinhardt: coexistenţa contrariilor într-un om (‘totodatã stimulant şi pãtimitor, curat şi viclean’).

Tableta despre Beaumarchais, ceva ocazional, vehiculeazã câteva generalitãţi, atât de ordin biografic, cât şi moral (Beaumarchais era un ‘Gil Blas, viclean Scapin, Sganarelle monden şi literat’). Dar sunt numai nişte locuri comune, intuiţia lipseşte. Însuşi Steinhardt relativizeazã importanţa paginilor acestora superflue (‘amãnunte, biografie, deşertãciune’); impresia datã e cã nivelul de informare presupus e unul relativ modest, lucruri de gãsit în orice schiţã biograficã. Natura paginilor e mãrturisitã undeva: ocazia de a evoca un om ‘aidoma Crailor lui Mateiu’, un reper de vitalitate şi dibãcie. Motivul pentru care Steinhardt a scris despre omul Beaumarchais (recunoscând superfluitatea întreprinderii, şi utilizând date foarte accesibile, care nu denotã o cunoaştere aprofundatã a omului) e ocazia de a scrie despre cineva ‘aidoma Crailor lui Mateiu’. Sunt menţionate trei piese.

‘Eseurile critice’ ale lui Stahl, apãrute în ’83, sunt analizate de Steinhardt în câteva pagini care relevã râca debordantã a lui Stahl, straiele gazetãreşti ale eseurilor acestuia, scandalizarea cucernicã (ipocritã),
Nu o datã, Steinhardt era enervat de lucruri care nici lui însuşi nu îi erau strãine: cum ar fi sfãtoşenia lui Stahl, neaoşismul. Pânã acolo încât necruţarea lui Steinhardt faţã de eseurile lui Stahl ajunge sã parã masochistã: persiflând ‘întorsãturile de fraze pasãmite bãtrâneşti, înţelepte, cuminţi’, ‘soluţiile la nivelul […] paremiilor mucalite, […] dezolant de jurnalistice’. Întorsãturile de fraze ‘pasãmite bãtrâneşti, înţelepte, cuminţi’, paremiile mucalite, ingenuitatea falsã şi ipocritã, sfãtoşenia, ‘buruienile de leac’ pot servi şi ca atribute ale chiar stilului lui Steinhardt.
Sunt trei paşi ai recenziei lui Steinhardt: o criticã a stilului lui Stahl (nu întotdeauna convingãtoare; în ce mod sacrul şi profanul se opun fãrã sã se elimine?), o argumentare pentru valorile ‘Mioriţei’ (‘plus-valoarea tainicã’, plusul incomensurabil, ‘surplusul de semnificaţie’), o recunoaştere frontalã a îndreptãţirii obiecţiilor lui Stahl, cãruia îi cere numai ‘sã aibã dreptate mai cu mãsurã şi mai temperat’, ‘cu moderaţiune, […] nu cu otuzbirul’, fãrã a abuza de drept, fãrã dreptatea ostentativã.
Teoria ‘surplusului de semnificaţie’ e echivocã şi neconcludentã, deoarece nu rezultã cine acordã plus-valoarea tainicã: autorul anonim al baladei, prelucrând riturile, sau interpreţii moderni ai baladei?
Un al doilea front defensiv, presupus inexpugnabil, e recursul lui Steinhardt la … ‘consensul cvasiunanim, conştiinţa colectivã, rãsunetul’ teoriilor incriminate de Stahl.
O idee a lui Steinhardt era cã ambele opere, ‘a lui Blaga şi a lui Eliade’, erau ‘mari opere filozofico-etnografico-sociologice’ (altundeva, Blaga chiar e numit nu numai ‘folclorist prin fire şi obârşie’, dar şi etnolog).
Surpriza survine când Steinhardt se referã, repetat, la dreptatea lui Stahl, aşadar la justeţea criticilor lui.

Glosa despre eseul ‘Artistul în puşcãrie’ se fundamenteazã pe o eroare: pe aprecierea cã, dupã calvarul sãu, Wilde a trecut de la fericire la ‘cunoştinţã, izbãvire şi renunţare’, la detaşarea nobilã. Cã Wilde a trecut nu prin durere cãtre ‘izbãvire şi renunţare’, ci prin fericire. Dar semnificaţia evidentã a maximei personale a lui Wilde e trecerea de la durere, la fericire, care poate fi într-adevãr ‘dârzã’, ca decizie şi eroism în a nu se lãsa înfrânt’, dar nu e ‘voioşia tragicã’. Glosa lui Steinhardt e o rãstãlmãcire, însã greşeala porneşte nu de la el, ci din eseul francez citat, care l-a orientat în mod fals.
Dar aceastã amalgamare e explicabilã psihologic: Steinhardt încearcã sã reducã şi ‘calea lui Wilde’ tot la aceea a trecerii de la ‘nãpastã’ la ‘izbãvire şi renunţare’; dar o idee remarcabilã e legitimitatea fericirii ‘în viziunea lui Dostoievski’: fericirea, ‘un chip al ispãşirii’.
(Dealtfel, valabilitatea ‘cãii lui Wilde’ şi e restrânsã la aceia cãrora le e rezervatã firesc, cãrora le e în putere, nefiind cea obşteascã, obişnuitã.)
Din glosã despre ‘izbãvire şi renunţare’ la Wilde (o rãstãlmãcire absurdã), reflecţia ajunge la fericirea lui Dostoievski, ceea ce e mai interesant. Dar rãmâne foarte nesigur cã ceea ce ar fi avut Wilde în vedere era ‘voioşia tragicã’.

Paginile despre ‘teoria câmpurilor’ au atât informaţii despre teoria (şi, mai curând, percepţia) realitãţii a lui Steinhardt, cât şi despre capodopera lui Proust; legãtura dintre cele douã e discutabilã. Criticul credea despre câmpuri cã sunt ‘mai degrabã energetice, decât structurale’. Dar câmpurile nu sunt o mãsurã a energiei, ci mãsoarã altceva.
Steinhardt se crede îndreptãţit de ştiinţele moderne sã avanseze ‘o perspectivã alta decât a interioritãţii structurale’.
Câmpul operei e ‘atmosfera semnificantã’, ‘masa de pulbere stilisticã şi spiritualã’, un mod al reprezentãrii colective la care se ajunge. Paradoxal, Steinhardt continuã cu ceea ce resimţea ca fiind o tâlcuire originalã a ‘Cãutãrii …’. Natura istoricã, diacronicã a ‘câmpului’ e infirmatã. Poate cã e util de adãugat cã Steinhardt alege o anume laturã a operei, şi un unghi de analizã. Nu e totul afirmat, în ceea ce i se pare lui a fi esenţialul despre ‘Cãutare …’. Ipoteza ‘cititorului colectiv’ e o alta din ficţiunile scientiste ale unei critici gândite consensual, cu pretenţii la universalitatea rezultatelor ei.
În lectura, îndeajuns de avizatã, a lui Steinhardt, ‘Cãutarea …’ e relatarea unui tipar al ‘descoperirii de cãtre ins a lumii’, ‘istoria luptei dintre timiditate şi avânt, dintre aversiune şi atracţie’, analiza ‘conştiinţei individuale în a sa […] silinţã pentru înţelegerea mediului’, studiul unei dinamici duble contradictorii. E un palier al operei. ‘Descoperirea de cãtre ins a lumii’ are anumite atribute. O altã laturã a operei e estomparea angoasei; dar o explicaţie alternativã ar putea fi realitatea aspectelor gratificante ale experienţei. Angoasa nu ajunge sã precumpãneascã, sã domine, sã subjuge, fiindcã mai existã şi altceva.
(Tipologiile religioase schiţate sunt simpliste.)
Pretenţia lui Steinhardt, în acest studiu despre Proust, e relevarea a ‘ce nu se vede’, a nevãzutului, a ‘realitãţii cât mai neaparente însã mai specifice sinei lucrurilor’, dezvãluirea vãzduhului operei, ‘împãrtãşirea din particulele câmpului ei semnificat’. Ca atare, se preocupã aici ‘de câmpuri, adicã de mãrinimie, de osmoze’; aprecia largheţea ştiinţei, nepãrtinirea.
Analizând ‘suflul operei’, ambiţia lui Steinhardt e de a da pagini de ‘criticã semeaţã’.

‘Arca lui Noe’ e foarte bine sesizatã în ‘caracterul ei cu totul aparte’: stilul de legendã, tonul sceptic, vocabularul dual. Catrenul lui Rãu, despre vasul în care se topesc metale, e foarte inspirat, şi inspirat citat.
Eseul cuprinde o revendicare a spiritului goethean al lui Blaga.
Alte piese analizate sunt ‘Anton Pann’, ‘Meşterul Manole’,
Întâietatea îi e acordatã ‘Meşterului Manole’, tragedie şi mister (e posibil ca Steinhardt sã fi vizat … subtitlul, şi nu ‘subtilul «Vestirii …»), ‘simbolul unui rebus arhitectonic generat de matriţe spirituale crunte’.
Dramaturgia lui Blaga e ‘revelatoare de unitãţi clãdite în principal pe antinomii’.
Traducerea datã de Blaga pentru ‘Faust’ e ‘aşa cuceritoare’. Inspiraţia ‘prologului faustian’ e sesizatã în douã piese.
Steinhardt continuã cu însemnãri pãtrunzãtoare despre lumea dramaturgiei lui Blaga (‘visul, tragicul, ideile sublime şi gândurile sumbre’), predilecţia autorului pentru limbajul ‘în fond afabil, cordial, jucãuş’ (şi numai ‘aparent ireverenţios’).
‘Creştinismul fanatic şi fantastic’ e foarte întâlnit în lumea confraţilor de la senectute ai lui Steinhardt. Dar eseul cuprinde o înfãţişare a creştinismului autohton, popular, folcloric (şi mai mult folcloric, în dublul înţeles al termenului, decât popular), ale cãrui primejdii Steinhardt se face a nu le vede. ‘Partea lumescului, practicitãţii, necuratei şi complicatei realitãţi’ e în mãsurã sã compromitã religia, nu mai puţin decât ‘fanatismul’ şi idealismul pretins occidentale. Elementele folclorice ale creştinismului autohton ţin ‘mai mult de omul adamic însuşi’.
Acestea sunt mai ales generalizãri, iar la acest nivel de generalitate temerarã aproape orice poate fi afirmat, postulat sau negat.
Numindu-l pe Blaga, etnolog, Steinhardt echivala, probabil, etnologia cu ‘psihologia popoarelor’.
Cunoaşterea ‘cripticã şi miticã’ apare ca apanajul poporului român (ceea ce cred cã e o iluzie a unicitãţii).
Alte formulãri sunt memorabile: coloratura, muzicalitatea, tandreţea, voia bunã date de Blaga tuturor domeniilor în care s-a manifestat; ‘dramaturgia durã, probã, virilã şi veridicã a lui Blaga’. Apoi, o bunã definire a structurii teatrului lui Blaga (alternanţele, dualitãţile, etc., ‘mãrturie obiectivã a imperfectei omogenitãţi’), cu recunoaşterea primatului tragicului.
Steinhardt alcãtuieşte un breviar de ‘culmi şi splendori’, de formã sau de fond, ale teatrului lui Blaga. (Numai cã povestite, rezumate, scenele par bombastice.)
E strãvezie ironia criticului la adresa teologiei de catedrã, când menţioneazã teodiceea lui Blaga şi afirmã, implicit, de la care creştinism (popular) şi lecturã a Bibliei se revendicã el însuşi [1].

Aceste eseuri reflectã atât rolul bibliografiei alternative utilizate de Steinhardt (‘Nopţile unui provincial’, ‘Camino real’ de T. Williams, romanele onorabile ale lui Bourget, catrenul lui Rãu, ‘Colas Breugnon’, ‘La paradis general’, Raynal), mai ales în subsolurile paginilor (‘Nopţile unui provincial’, catrenul lui Rãu, Raynal; şi tot într-un subsol, Steinhardt rectificã condescendenţa opiniei despre romanele mondene ale lui Bourget, însã referindu-se la … ‘teapa’ acestuia!), cât şi pasiunea lui pentru teatru (Blaga, Sorbul, Pirandello, Beaumarchais, E. Ionescu); existã şi un eseu despre un film (dar e o pastişã în genul lui Noica, supralicitare evidentã a substratului de idei al unei capodopere care n-avea nevoie de aceastã pledoarie didacticã). Un loc important le revine autorilor predilecţi (Proust, M. Caragiale, Blaga, Sorbul).
Cultura juridicã apare în paginile despre Blaga şi Stahl.
‘Atmosfera finalã’ din ‘Fraţii Karamazov’ e menţionatã şi în eseul despre Blaga (‘Ivanca’) şi în glosa despre fericirea dârzã a lui Wilde.


NOTE:

[1] Însã ortodocşii care, azi, se simt mandataţi de cãtre teologia de catedrã sã dispreţuiascã, sã condamne şi înfiereze filozofia lui Blaga (nu numai teodiceea lui controversatã), îl uitã pe V. Bãncilã.
Iar Steinhardt nu omite sã menţioneze şi cã Blaga ştia teologie.
În aceste pagini e schiţat ceva, mãcar, din credinţele lui Steinhardt. Şi e surprinzãtor cã, în eseul despre Proust, crede cã teoria câmpurilor, cu conotaţiile ei morale, îi e ‘mai apropiatã’ ‘omului occidental’.
Steinhardt avea o inteligenţã subtilã, ale cãrei direcţii sunt înregistrate în eseuri ca acestea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu