Un blog scris în intenţia de a—l concura pe James Wood

Un blog scris în intenţia de a—l concura pe James Wood





Îmi displac isteţii blazaţi şi parcimonioşi, ca James Wood, ortodoxul Hart, gazetãria literarã a Dnei. Z. Smith, Orwell. (Câteodatã mã gândesc cã, în alt registru şi cu altã anvergurã, şi Pãr. Jaki era un astfel de isteţ cusurgiu.) Cred cã ceea ce—mi displace la ei e nervozitatea. Nu aceasta e critica literarã cu care sunt învãţat—şi existã deprinderi pe care nu le schimbi. Îmi displace tonul persiflant şi blazat. Cred cã despre literaturã—şi despre arice—e bine sã se scrie cu o afabilitate bonomã. Criticii nu sunt autori—în sensul cã nu sunt creatori; o genune desparte scrisul critic de acela creator—iar cinstirea literaturii, niciodatã îndeajuns, nu o presupune şi pe aceea a criticilor ei. Dealtfel, nici nu se scrie pentru critici; iar dacã se scrie, cu atât mai rãu.
Îmi displace nervozitatea causticã, datã drept agerime—ceea ce nu e.
Îmi plac criticii cu sensibilitãţi literare neîntortocheate; mã lasã indiferent întortocherea care vrea sã treacã drept subtilitate. Ceea ce cred eu cã le lipseşte acestor isteţi e o estompare bonomã.
Criticii ‘mei’ literari sunt Hazlitt, Thackeray şi Trollope—de la ei am învãţat sã cunosc literatura—şi sã gust tonul afabil, amical, lipsit de crisparea blazãrii şi de nervozitate.
Nu cred în obiectivitatea ştiinţificã, sau valabilitatea universalã, a verdictelor criticii; scopul criticii e, aşa cum spunea şi Gracq, sã explice simţirea, impresia pozitivã produsã de o scriere. Funcţia criticii nu e sã legifereze, ci sã explice—şi anume, sã explice simţirea—de ce place cutare scriere, şi în acest anume fel, unic. La asta se reduce scopul criticii. Critica literarã elucideazã o trãire, o desluşeşte.
Scopul criticii e explicarea simţirii literare. De aceea, critica literarã e individualizatoare.
Pe de altã parte, nu se poate face o demontare nefuncţionalã, care sã facã abstracţie de simţire, care sã o omitã.

Scopul criticii e, pe scurt, sã explice bucuria pe care o dã literatura, şi sã discute numai literatura care dã bucurie.
Remarc faptul cã Simmel a scris criticã literarã—despre doi poeţi, Michelangelo şi George.
Pentru un motiv sau altul, îmi amintesc cã Oxenstierna e un moralist despre care am citit numai în legãturã cu Eminescu şi cu junimiştii.

Critica literarã e explicarea unei bucurii anume.