Verne a fost un dumasian care se visa balzacian, cu toate cã se identifica pe drept ca şi legatar al lui Cooper, Scott şi Dumas, autorii romantici cu care începe marea literaturã de aventuri (deşi existã mai multã aventurã într—un roman picaresc din sc. XVII—XVIII, decât la Cooper). Într—un anumit sens, câţiva romantici au inventat literatura de aventuri; în alt sens, au fost precedaţi nu numai de ‘Odiseea’ şi de ‘Halima’—însã şi de naraţiunile cavalereşti, apoi de romanul picaresc, etc.. Descendenţa dumasianã a lui Verne, atestatã, aratã justeţea intuiţiei lui Gracq—şi falsitatea dihotomiei lui Tournier, care îi opune pe Verne şi Dumas. Verne dispreţuia ceea ce putea sã facã (literaturã de aventuri—însã cu un didacticism care îi fusese strãin lui Dumas)—şi visa la ceea ce nu putea sã facã—studii balzaciene. Într—un cuvânt, Verne era Dumas—şi ar fi vrut sã fie Balzac.
Pe de altã parte, prin didacticismul aşa de pronunţat—şi, pentru unii, agasant—Verne seamãnã mai mult cu romancierii englezi, decât cu robusta tradiţie francezã a romanului de aventuri.
Verne e didactic ca englezii—aşa cum rivalul sãu, Wells—şi anglofilul Renard—vor fi purişti ca francezii, aşa cum o cerea şi scoţianul Stevenson. Odatã cu Verne, didacticismul invadeazã, ia cu asalt, nãpãdeşte literatura francezã pentru tineret—mai ales prin ‘vernienii minori’, emuli şi epigoni fãrã ambiţii. Verne lasã ca balastul didacticismului sã pãtrundã în romanul de aventuri, care se vrea de—acum instructiv şi moralizator. Aceste surplusuri didactice îi vor agasa pe unii.

Cine îl iubeşte pe Verne (de ex., Gracq, Tournier, Hobana, stripologul francez ‘Morgan’), îi iubeşte şi defectele; iar cine—l antipatizeazã (Stevenson, Renard), nu i le iartã.