Trei înţelegeri ale cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus

Trei înţelegeri ale cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus




Existã, în linii mari, trei direcţii în interpretarea cristologiei Fer. Ioan Duns Scotus: unii (de ex., Sora Deloffre) îl taxeazã drept criptomonofizit (ca şi pe Sf. Toma); alţii, ca franciscanul Basly şi, pe urmele lui, Tresmontant, vãd în el un proponent al autonomizãrii umanului Lui Iisus din Nazaret—ceea ce nemulţumiţii ar trata drept cvasinestorianism; iar alţii, cum e Cross, susţin cã Basly a rãstãlmãcit sau, cel puţin, a exagerat, şi cã, dacã existã la Fer. Ioan o tendinţã cãtre ‘realismul umanului’, aceasta nu ajunge atât de departe pe cât pretinsese Basly. Cu alte cuvinte, existã ceva adevãr la Basly—însã şi multã exagerare, iar Fer. Ioan Duns Scotus nu trebuie fãcut sã spunã ceea ce nici nu a intenţionat.
Cross spune cã Duns Scotus realizeazã, în cristologie, intuiţia şi intenţia franciscane; mai spune şi cã aceastã performanţã fusese condiţionatã de instrumentarul filozofic, disponibil de—abia în vremea Fer. Ioan.
Sora Deloffre remarcã faptul cã Fer. Ioan scrisese cã în Iisus e asumat nu omul, ci umanitatea; eu cred cã ceea ce a vrut sã spunã teologul e cã în Iisus nu e asumat numai un individ—ci umanitatea întreagã, Adam în întregimea lui—nu ‘mai puţin decât un individ uman’, ci mai mult. Nu cred cã Duns Scotus se îndoia de faptul cã în Iisus e asumat un om; ci vroia sã spunã cã nu doar acest om e asumat—ci întreaga umanitate, Adam.
Logosul asumã nu doar omul din Nazaret—ci specia întreagã. Logosul nu asumã ‘mai puţin decât un individ: numai natura’, ci ‘mai mult decât un individ: specia întreagã’. Fer. Ioan viza supraindividualul, nu infraindividualul—spune cã Iisus asumã specia întreagã, pe Adam, nu numai cutare individ galilean. Nu e vorba despre noţiunea abstractã de ‘naturã umanã’, ci de aceea, biblicã, de Adam—ca omul de pretutindeni. Probabil cã Duns Scotus nu spune cã Logosul asumã ‘numai natura umanã’ (nu şi un individ ca atare)—ci, dimpotrivã, cã asumã mai mult decât numai un ins: omenirea, Adam întreg, specia în întregul ei. Cã Întruparea modificã nu numai un individ—pe Acela asumat—ci chiar întreaga specie. Aşa cred eu cã trebuie înţeles gândul Fer. Ioan: nu în sensul unei categorii filozofice abstracte (‘natura umanã’), ci ca gând biblic: Adam. Cãtre asta tind, spune Rafail Noica, şi unii filocalici: a se simţi Adam, a se identifica cu Adam—tot omul de pretutindeni—cu specia umanã. Prin ‘naturã umanã’, se înţelegea ceva mai complet şi mai întreg decât numai individual; pentru scolastici, natura aceasta nu era trama, ci ceva mai întreg decât putea sã fie un individ. În ierarhia lor, specia îi e superioarã individului. Specia nu e numai trama, infrastructura—ci întregul, plenitudinea unui gând creator.

Claude Tresmontant ştia cã enunţul nu îi poate fi opus raţiunii, argumentãrii, raţionamentului, fiindcã şi enunţul (‘Revelaţia’) implicã nişte raţionamente—admise, astfel, necritic, aşadar folosite defectuos; enunţul (‘revelat’, ‘cãzut din Cer’) nu poate sluji ca argument împotriva raţionamentului, fiindcã utilizarea corectã a oricãrui enunţ e intrinsec raţionalã, nu se poate emancipa de raţionalitate, raţionalitatea condiţioneazã utilizarea enunţurilor. Drept care, Revelaţia nu poate contrazice raţiunea. Ceea ce unii numeau ‘raţiune’ erau rezultatele raţionamentelor pãgânilor greci. Ca sã ştim se spune enunţul, e nevoie tot de raţiune. Enunţul revelat trebuie raţionat.
(Nici) Revelaţia nu trebuie sã scurtcircuiteze raţionamentul curat, corect.