Gânduri despre firea umanã a Lui Iisus

Gânduri despre firea umanã a Lui Iisus





Prin ‘suflet raţional’, unele cristologii reducţioniste par sã înţeleagã un agregat sau cumul de funcţii psihologice, mai degrabã decât o individualitate; acesta e ‘deficitul cristologic’ al teologiei principale. Astfel încât, chiar acordându—i un ‘suflet raţional’, ele îi interzic Mântuitorului o individualitate umanã. Însã ‘sufletul raţional’ nu e numai un strat de funcţii mintale, o suprastructurã psihologicã, ceva supraadãugabil. O astfel de caracterizare a ‘sufletului raţional’ ar fi insuficientã. ‘Suflet raţional’ nu înseamnã numai ‘funcţii mintale’, nu înseamnã cã Logosul opera, în trup, prin intermediul unor funcţii psihologice. ‘Suflet raţional’ înseamnã individ uman, persoanã umanã, luatã în întregimea ei. Existã, în omul Iisus, o conlucrare, o cooperare cu substratul metafizic al existenţei—care, însã, nu suprimã niciodatã individualitatea omului asumat. Aceastã sinergie e predestinatã, preorânduitã de Dumnezeu, acordatã gratuit—Iisus o are prin naştere, din primul moment al existenţei, nu e ceva acordat dupã aceea, sau treptat—aşadar, nestorianismul şi adopţionismul sunt interpretãri inadecvate. Nu existã o gradare a unirii firilor. De la bun început, omul Iisus coincide deplin cu mintea Lui Dumnezeu, cu Logosul.
‘Sufletul raţional’ nu e o unealtã impersonalã, un dispozitiv, ci un individ uman; aşa încât Iisus nu ‘dispune de’—ci chiar este un suflet raţional.

Simplificând mult lucrurile—procedeu cu care cititorii acestui blog sunt, dealtfel, demult obişnuiţi—se poate spune cã Roma e antiohianã în cristologie, şi alexandrinã în triadologie (în teologia ‘purcederii’). S—a aliniat cu antiohienii în sublinierea deplinei umanitãţi a Lui Iisus, şi cu alexandrinii în dogma purcederii Sf. Spirit şi de la Fiul. Tresmontant spune cã aceastã dogmã triadologicã are înţeles numai cu privire la purcederea temporalã—pe care schismaticii o admit deja, şi e atestatã evanghelic. Mãrturisesc cã sofismul dupã care e legitimã transferarea însuşirilor Lui Iisus asupra Logosului, în numele unitãţii firilor, mi se pare miop şi de o tendenţiozitate stridentã. În Iisus, nu Logosul se umanizeazã, ci omul se divinizeazã.
Aceastã teologie a ‘comunicãrii însuşirilor’ încurajeazã triteismul şi separarea Ipostaselor. Ea presupune cã nu întreaga dumnezeire—sau Dumnezeu întreg—sunt prezenţi în Iisus, ci numai Logosul, asupra Cãruia sunt transferate însuşirile umane ale Fiului, proprii unei naturi create, însã ininteligibile la un individ divin. Eu cred într—o comunicare unidirecţionalã a însuşirilor—de la Logos, cãtre omul asumat. Firea creatã nu poate sã adauge nimic aceleia necreate. Întruparea nu modificã dumnezeirea.
Se spune cã intenţia ‘filioquismului alexandrin’ fusese sã sublinieze unitatea firilor în Hristos. Sã arate cã ceea ce se spune despre om poate fi la fel de bine spus şi despre Logos. Cã dacã Fiul dã Spirit Sfânt, la fel face şi Logosul. Aceastã intenţie, cãtre unitatea firilor, cãtre sublinierea unirii ipostatice, o are şi Roma; nu vom spune cã o preia, ci cã o are.
Gândirea antiohianã e mãrginitã—ca sã reliefeze existenţa omului Iisus, dezunea firile; gândirea alexandrinã suferã de mãrginirea simetricã—pentru a accentua unirea ipostaticã, topea sau dizolva individualitatea umanã, acordându—i Lui Iisus ‘mai puţin decât un om’—un veşmânt, un agregat, un ansamblu de însuşiri umane, grupate funcţional ca o unealtã.
Gândirea Romei are în comun cu primii sublinierea realitãţii omului Iisus, iar cu ceilalţi, accentuarea unitãţii naturilor—ceea ce are ca rezultat, în plan triadologic, ‘Filioque’.
Triadologic, ‘Filioque’ e o stângãcie; justificarea apariţiei lui e noţiunea perihorezei, a împãrtãşirii însuşirilor, a întrepãtrunderii firilor—ideea unui transfer bidirecţional. Perihoreza afirmã cã nu numai umanul preia din însuşirile divinului, ci şi divinul, din ale umanului—transferul e reciproc. Însã perihoreza e o aproximare greşitã, defectuoasã, a noţiunii de unire ipostaticã. Umanul nu îi poate adãuga dumnezeiescului ceva ce acestuia i—ar lipsi—nu poate sã existe transfer de la uman cãtre divin—numai umanul poate sã ajungã sã se împãrtãşeascã de însuşirile divinului—nu şi invers, reciproca nu e valabilã. Divinul e neatins de întrupare. Nu e de mirare cã miafizitismul istoric a dus la teopaschismul exprimat prin Trisaghionul schimbat, augmentat. Trisaghionul miafizit e tocmai perihoreza dusã la ultimele consecinţe, dezvoltatã consecvent; cine admite perihoreza nu are cum sã refuze Trisaghionul în forma lui teopaschistã.