Bibliofilia, bibliomania, stocatul şi cititul

Bibliofilia, bibliomania, stocatul şi cititul



Am crescut într—o familie de biblioclaşti, de inşi cu aversiunea cãrţilor. Nu sunt un bibliofil, ci un ins care stocheazã, înmagazineazã cãrţi—în scopul citirii lor, nu al colecţionãrii de valori. Iar de stocat, stochez necorespunzãtor—şi delãsãtor, dezlânat.
Cãrţile nu le colecţionez, ci le adun—le pescuiesc. Asta, pânã de Joia Mare.
Ai mei erau biblioclaşti—chiar fanatici ai biblioclastiei.

Existã romane clasice—adicã de o formã literarã obişnuitã, comodã, convenitã, fãrã parti pris formal, romane narative, ‘romane ca naraţiune’, şi romane ambigue, sau experimentale, sau impure, sau de graniţã, sau atipice—romane care exhibã un anume echivoc al formei, un oarecare ifos avangardist. Eu m—am axat întotdeauna pe romanele clasice; cel mai bine le—aş caracteriza drept romane fãrã ostentaţia formei, fãrã ifosul formei.

Aforisme (Schopenhauer, Nietzsche, Ibrãileanu) şi carnete (Simmel, Weininger, chiar Valéry; Montherlant, Noica, Ciopraga, Zaciu, Morariu, Manolescu, ‘Morgan’)—însemnãri şi fragmente. Obiceiul criticilor români de a ataşa culegerilor câte un mãnunchi de însemnãri diverse. Forme scurte ale prozei nenarative; uneori, scopul nici nu e publicarea—ci sunt numai hârtii de folosit.
Aşa se face cã printre maeştrii formei scurte filozofice îi regãsesc pe toţi cei cinci nemţi—Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Weininger şi Klages—numai Kant lipseşte (însã nesurprinzãtor); se observã cã nemţii au exersat bine genul acesta, al fulguraţiei.
Pentru mine, maeştrii însemnãrii vioaie şi scânteietoare rãmân cel mai vârstnic—Schopenhauer, şi cel mai tânãr—bedefilul ‘Morgan’, care nu e neapãrat emitentul unor fraze sentenţioase şi memorabile; un neamţ şi un francez. Cãrora le mai poate fi adãugat şi Montherlant.
S—a remarcat cã şi paginile publicate antum ale lui Simmel prezintã aspectul unei palete de aforisme; iar fragmentele schopenhaueriene servesc şi ca eseisticã, îndreptar al eseisticii. La rândul sãu, Noica a practicat voluntar aceastã formã literarã, ilustrând—o, la tinereţe.

Schopenhauer rãmâne exemplar pentru toate formele scrisului filozofic—tratat, studiul scurt, memoriu, eseu, aforism.

E instructiv felul în care Simmel se referã, pe lângã filozofii (Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Marx, Bergson, Weininger, câţiva esteticieni, sociologi şi neokantieni) şi artiştii (Rembrandt, Michelangelo, Rodin, Bőcklin) ‘lui’, şi la Eckhart, Luther, Hegel. La Simmel, asamblarea de referinţe e mereu organicã, fireascã, neforţatã, fluentã, inteligentã şi agerã.

Scrisul filozofic (GS), literar (JG, ieşeanul ‘meu’) şi religios—teologic (CT). Eseuri (Ralea, ME), articole şi analize.

Trei abordãri ale realului, şi trei perspective literare valabile.

A livra eseisticã (Ralea, ME, MT), filozofie (GS) şi literaturã (JG)—analize şi articole. Gândul cã filozofia nu face numai analiza noţiunilor abstracte, ci şi a artei, etc.. Paleta lui JG.

Pare mai firesc ca singurul cap al Bisericii, Hristos, sã se exprime printr—o comunitate, prin sinodalitate, şi nu printr—un singur om. Nu cred cã apexul nevãzut are nevoie de o replicã vizibilã. Însã nu cred nici cã rãtãcirea infailibilismului e mai gravã decât aceea a filetismului—blocarea în particularism, blocare pricinaşã şi meschinã. Existã o lugubrã neînduplecare a filetismului—şi a ‘naţionalismelor creştine’.

Simmel nu era numai cititor al lui Luther şi luteran (prin Botez)—ci şi filozofic provenea din Luther—prin Kant, cel atât de luteran, tocmai în raţionalismul lui neînduplecat. Kantismul e reversul filozofic al luteranismului.

Neagoe Basarab şi proza lui Heliade (v. III), Sofronie, bulgarul, transilvãneanul.
Nu rãstãlmãciri fals filozofice, seculariste—diluãri. Sau expropieri. Ceva tendenţios.

O frescã sau panoramã satiricã.

Frecventarea îndelungã. Deprinderile de cititor—Gracq, Stevenson, Tournier (şi Verne), GC. ‘Morgan’ despre recitit.

Sadoveanu nu e de regãsit în admiraţia profesatã pentru romanul lui Filimon—ci în aceea pentru Neculce, Creangã, Eminescu—mai convingãtoare.

O caracterizare, analizã şi lãmurire a unor frumuseţi literare.

Cinemaul a fãcut din înfãţişare, obiect cultural; aceasta e noutatea fãrã precedent—inanalizabilul spiritual al înfãţişãrii, marketingul înfãţişãrii, de unde: platitudinea resimţitã. Artele plastice nu fãcuserã, înainte, acest lucru, şi nici spectacolul—ci, întâia oarã, cinemaul ‘de vedetã’ şi fotografia. Acestea au pus pe tapet înfãţişarea, farmecul, obiectul de curiozitate anodinã, ca pe ceva semnificativ şi marcant. Pânã atunci, înfãţişarea nimãnui nu mai fusese obiect cultural (ci numai arta pictorului, etc.). Cinemaul şi fotografia au fãcut din înfãţişare un scop în sine. Narcisism fãrã precedent în istoria culturalã. Cinemaul a propus înfãţişarea însãşi—emancipatã de intervenţia substanţialã a vreunei arte creatoare—ca pe ceva de interes cultural; vorbesc despre cinemaul hollywoodian. Nu mai e vorba de creaţie, ci numai de înfãţişare—inaprofundabilul.
În acest sens, cinemaul ‘de vedetã’ e nu numai efemerul, ci şi nesemnificativul, insignifiantul, banalul. El nu e mai mult decât ‘fotograme de oameni frumoşi’, pentru gustul nesãţios de iluzie. E flatarea pornirii de a poza.

În locuinţa mea [un mic apartament ieşean, cãruia nu numai o menajerã devotatã îi lipseşte pentru a semãna cu casele burlacilor din filmele cu Lemmon] au loc mereu ‘cãderi de cãrţi’—sau ‘surpãri de vrafuri’.

35 l.—Loara. Colete.
Ed.. Colete. Ziarele—ed.. Isihastul rus& bulgarul.
Ed..

Numim ‘plãcere’, bucuria simţurilor, ‘bucuria fizicã’—sau numai etajul inferior, reproductibil, întrucâtva mecanic, al bucuriei, al oricãrui fel de bucurie—ceea ce face ca, uneori, şi plãcerea simţurilor sã fie bucurie propriu—zisã? Dacã ‘numai plãcere’ e orice fel de bucurie reproductibilã, întrucâtva mecanicã, atunci şi simţurile cunosc altceva—bucuria curatã.

Ed..

5 x MS.

Ed.. La câte 3 l.. Ed.—nemţii, asiaticii. Colete. Ed.. Ziarele—ed.. Isihastul rus& bulgarul. Ed..
Ed..

Ca romancier, Nabokov era un artizan—nu un creator de anvergura lui Flaubert, Tolstoi, Joyce, Proust şi Gogol—ca sã mã refer la aceia apreciaţi de el [şi cãrora le—ar putea fi adãugaţi Cehov şi Puşkin, dintre ruşi]; ci un artizan. Iar vanitatea îl determina şi pe el sã facã rabat (cazul lui Robbe—Grillet).

Artizanii naraţiunii—Nabokov, Borges—convingãtori numai ca artizani. Artizanatul nu e totul.

Gracq, Tournier, Borges, ‘Morgan’—şi literatura de aventuri.

Cei care reduc literatura la artizanat. Sau care nu vãd, în literaturã, dincolo de artizanat.

A hãpãi/ a hali, a degusta şi a analiza, a dumica—spunea Bacon—trei întrebuinţãri ale unei scrieri.

Victorianul ‘Walter’, emanciparea sexualã, Lawrence şi Breban. Instinctualitatea, la Lawrence şi Breban.

Când mã gândesc la scris, la demnitatea scrisului, mã gândesc la Schopenhauer, la Gracq, la eseurile lui Ralea şi Eliade, poate la Horaţiu, la carnetele şi la scrierile despre romani ale lui Montherlant.

Trecerea de la transcriere, la obiectivare.

Un teolog cu intuiţii nestoriene, şi noţiuni monofizite; nestorianismul subconştient, exprimat prin monofizitismul oficial, prevalent.

Literaturã, filozofie, religie—GKC, ME, Coleridge şi Eliot. A scrie DESPRE literaturã şi religie —şi a scrie filozofie. Despre filozofie nu se poate scrie decât tot filozofie. Literaţii francezi sunt mai incompetenţi religios—şi filozofic—decât aceia englezi. Sunt, în general, mai secularişti.

Purta cu destulã stângãcie veşmântul unei limbi arhaizante. Impresia de pedanterie arhaizantã—şi de artificialitate supãrãtoare. Pastişã stângace a lexicului şi a sintaxei mateine.

Ce sã citesc. Cãlcâiul, azi—orã& vraful de marţi, orã, vremea, urnirea. Ed.: A.. Ed.—sezon. Ce sã citesc& fumat—citit—casã—vârsta& cãrţile începute& 6 x tarabe [luni, marţi, joi]& 5 ziare [scandinavul, psihologia, RT, evreul argentinian, romanul]& ziarele—ieri& VH, basmele, Camil P., epopeea& 4 x RT.

Loara, vremea, vârsta.

Vremurile când predicau Eckhart şi Tauler. Când un fel de budism putea trece, în predici, drept catolicism. Stilul lui Hegel, germana lui, dialectul. Îndrãzneala.

De ce am prelungit fumatul cu încã trei pachete—cf. şi marţi, la tel.. Decizii—ieri, orã—azi; confuzia.

Literaturã, filozofie, religie—paleta lui GKC, ME, AS, Coleridge, Eliot.

Jalonul—epurarea, trecerea la intervale simple, fãrã ‘semnul de secţiune’—cum obişnuisem.

Dizidenţii din sc. XX sunt nesemnificativi, ca eterodoxie, alãturii de unii mistici renani.

Gracq spune cã scopul cititului este trãirea, simţirea, plãcerea literarã—iar scopul criticii e elucidarea şi explicarea acestei simţiri. În acest sens, ‘impersonalizarea’ nu trebuie sã ducã la depersonalizare.

Papii antici, latinii antici (sc. IV—V)—Sf. Augustin—Fer. Ioan Duns Scotus—Basly—Tresmontant.

Participând la Liturghia rãsãriteanã, mi—a lipsit ‘elementul pedagogic’ al Missei, simţul pedagogic vestic, accentul pe instrucţie şi pedagogie.

Cu tacticosul sãu verbiaj hegelian, cam rãsuflat, domolul Noica îl rateazã pe Heidegger; aşa cã avem la el un Heidegger defenomenologizat, lipsit tocmai de aportul fenomenologiei. Retrograd în filozofie, Noica a ratat cam toatã filozofia importantã a sc. XX:--pe Bergson îl desconsidera ca pueril; --pe Husserl l—a ignorat, ca şi pe Wittgenstein;--iar pe Heidegger a încercat sã—l înţeleagã înafara perspectivei fenomenologice. De aceea, ‘Heidegger al lui Noica’ e destul de neinteresant. Heidegger al lui Noica e unul fãrã fenomenologie.

Articolele—de fapt, eseistica—lui GC—scrieri ocazionale.

Stevenson şi evreul argentinian despre Dumas şi H de B; dispreţul evreului.

Verne—iubit în elementul sãu literar, nu în rãstãlmãciri pretenţioase—şi parafraze snoabe.

Cu Cãlinescu se întâmplã acelaşi lucru ca şi cu Arghezi—şi, într—o anume mãsurã, cu Eminescu—un decadent, un franctiror e dat drept Taine, Mommsen sau Ranke, un erudit aulic, i se toarnã veşminte de bronz care nu vin bine umoristului, gazetarului, etc.; pânã la urmã, aceasta e o caracteristicã a erudiţiei româneşti—Cantemir, Hasdeu, Odobescu, Iorga, Eliade—de a proveni de la franctirori. Cãlinescu nu e Lanson, nici vreunul dintre impozanţii comparatişti francezi de acum un veac.
Cãlinescu nu e ca Propp, Bahtin, Huizinga, Curtius; e ceea ce au încercat sã spunã Marino şi aceia care—l comparau defavorabil cu … Popovici, Caracostea şi alţi veleitari. Mi—l amintesc pe ieşeanul AP, acum 15 ½ l., spunând nişte imbecilitãţi pe aceastã temã (‘adevãratul model’, etc.).

Iorga aprecia atât istoria bine scrisã.

Inegalitatea lui Verne (ca a lui Camil P., ME, MS), şi adictivitatea lui (D. Toma, P.).

Reţin aprecierea nereticentã a lui AP despre ‘Degas dans desen’.

Nu cum aratã cãrţile—aratã şi ele aşa cum dã Dumnezeu—sau rezultatele delãsãrii mele—ci ce fac cu ele, ce gândesc.

Oamenii cautã sã domine; oamenii considerã cã dominarea e o soluţie preferabilã comunicãrii, împãrtãşirii, înţelegerii.

Elementul religios creştin—Simeon, Maxim, cei patru filocalici.

Echilibrul cãutat e acela al subordonãrii celuilalt, al dominãrii.

Donne, Sh., Voiculescu, Michelangelo.

‘Gelozia’ Lui Dumnezeu înseamnã caracterul constrângãtor al normelor ontologice, nearbitrarul lor.

Vremurile când ceea ce predicau Eckhart şi Tauler putuse trece, fie şi vremelnic, drept creştinism.

‘Mãnãstirea din Parma’ la Gracq şi la Pamuk. Pamuk, ‘Morgan’ şi recitirea, momentul.
AP, Allen şi JG despre ‘Educaţia …’.

8 l. (dim.)—9 l. (vopsirea).

5—7; 8—11.

O carte, spun destoinicii recititului, ca Chartier şi Gracq, nu trebuie sã fie o amintire plãcutã —cum cred Pamuk şi ‘Morgan’—ci o realitate plãcutã, ceva prezent, ceva actualizat. Empirici, ei nu cred în fantasme. Dacã o carte e ‘frumoasã numai în amintire’, nu şi la recitire—atunci nu e.

Regizorul Allen, şi Gracq, despre ‘Educaţia …’. Paleologu despre ‘Candide’.

Adevãrul e cunoscut prin simţul adevãrului; normele raţionale sunt un set de proceduri ale acestui simţ.

Le—am stocat, le—am depozitat, le—am înmagazinat impropriu, neglijent—delãsarea. Delãsarea& dezlânarea. Urmarea fireascã—şi urmarea delãsãrii.

Ideea e aceea a unui blog literar [Niemand şi Parr]—cu reprezentarea elementului religios—şi filozofic—pe alese. Asortarea aceasta se regãseşte la evreu. Acesta discutã literaturã şi religie. Reprezentarea ortodoxiei creştine—nu a rãtãcirilor.

Hamelin şi Meyerson.

Apreciere, analizã, explicare; Gracq vedea în criticã o analizã a singularului, a irepetabilului. Principiul sãu poate fi extins şi la alte scrieri (filozofie, teologie, scrieri religioase, patristicã, scrieri ştiinţifice), la arte, la muzicã, la peisaje. ‘Critica’ e explicarea, interpretarea explicativã a singularului acestuia. Azi, dum. (‘Dum. Tomei’, mi se pare), am reluat câteva analize ale evreului Myers, şi nişte discuţii ale lui Green.
Critica analizeazã explicând, analizeazã ca sã explice de ce, prin ce e o scriere, singularã, irepetabilã, neasemuitã.

Sunt posibile aproximãri succesive—nestorianismul e mai aproape de adevãr decât adopţionismul, etc..

Existã şi erezii care probabil cã n—au avut niciodatã reprezentanţi în forma caricaturalã din manuale—sau nu au întemeiat comuniuni—de ex., arianismul şi nestorianismul—aşa—numiţii arieni fiind, cu excepţia ereziarhului, conservatori care nu dispuneau de analiza calcedonianã—şi nici de premisele ei intelectuale. ‘Arienii’ sc. IV nu îi urmau lui Arie. Ei încercau numai sã îşi explice dumnezeirea unei fiinţe distincte de Tatãl.

Pg. 12 a ‘Naşterii Evangheliilor sinoptice’. Pg. 57—despre omisiunile Sf. Luca.
Cartea lui Lestapis despre pastoralele pauline.

Ambiţia, blogul, coerenţã& elucidarea singularului, explicarea impresiei& elementul religios& eseiştii—ca ME de M (şi ‘Candide’) la AP.

Vernienii, vernienii adevãraţi (bedefilul ‘Morgan’, IH, JG, MT; D. Toma, P.), sunt un fel de sectã. Iar câţiva dintre ei au apartenenţã dublã, fiind şi wellsieni. (Lui ‘Morgan’, stripologul, îi plac astfel de adjective.)

Cunoaşterea psihologiei cotidiene e o necesitate stringentã, nu un etaj superior al reflecţiei—ca filozofia artei—ci o unealtã necesarã în confruntãrile şi în rutina cotidiene.

Predestinarea înseamnã, la creştini, acordarea desãvârşirii. Ea e strict condiţionatã de ‘împlinirea timpurilor’, nu e ceva care sã poatã surveni oricând—ceva discreţionar. Iisus e impecabil; El nu poate pãcãtui—însã poate suferi de pe urma refuzului de a nu pãcãtui.

Aptitudinea literarã a lui Ralea era de felul aceleia a lui Voltaire—cu toate cã el cãuta sã o dreagã cu posomorâta gravitate interbelicã şi cu recursul la cultura germanã. Ralea era un voltairian care încerca sã se ralieze noilor tendinţe interbelice. Eseistica lui e vioaie şi agerã ca paginile lui Voltaire. Fãrã a avea umorul, anvergura enciclopedicã, erudiţia alertã şi cu atât mai puţin civismul lui Voltaire. Lui Ralea îi lipseau destule ca sã fie Voltaire; însã numai de acesta aminteşte, numai acestuia îi seamãnã.
Barbu—Vianu—Blaga—Ralea.

Bergson—Nietzsche, James; Husserl.
Simmel—Nietzsche, Bergson, cãrora li s—ar putea adãuga Weininger şi câţiva esteticieni, neokantieni şi sociologi nemţi; EH.
NM. MH, aprecieri, ‘vitalismul’ ca defect.

Simmel a trecut de la criticism şi sociologie, la metafizicã şi filozofia artei; a rãmas, însã, la ideea cã domeniul filozofiei e generalul, şi cã individualul e explicabil prin general. În aceasta e el filozof—prin primatul generalului.
Chiar când, ca un discipol evreu francez al lui GS, filozoful vorbeşte despre unic şi irepetabil, el le ia în general, vorbeşte, fãrã oximoron, despre ‘irepetabil în general’.

Moş Ornea despre Ralea, Florian. Petrovici, Rãdulescu, Blaga. Ineditele.
Descreşterea.
Principii explicative. Artificialitatea.
Dna. Slama. Rev. vechi. NM.

Gurã, trup, falus, picioare.

Elucubraţiile criticii arhetipale despre ezoterismul inconştient al lui JV. Acele tipare ezoterice nãscocite.

‘Cancelarul’ (II; anticiparea aniversãrii, ziarele—ed.)& ‘Familia …’ (III; familia—6 ½ s.)& romanul feminist (V; vremea, picnicul, fusta)& ‘Drama’ (VII; ploaia)& memorialul de cãlãtorie (IX).

Presupun cã Noica ştia mai multã literaturã decât Ralea—iar Eliade, în mod cert mai multã decât amândoi; rãmâne faptul cã numai eseistica lui Eliade (--completabilã cu culegerea aceea de articole scrise în exil--) e singura care discutã curiozitãţi literare, cãrţi interesante, singulare şi originale. La Ralea nu existã aşa ceva—cu excepţia gazetãriei culturale din tinereţe, de dupã primul rãzboi—nişte reportaje, însã cam ‘pe deasupra’. Eseistica eliadescã împãrtãşeşte descoperiri literare, face pionierat, e ziaristicã potenţatã, ‘pe steroizi’. Articolele lui GC—aşa de la obiect—sunt unicele pe care i le pot prefera.

Ed. ale eseurilor, nuvelelor şi romanelor lui ME; culegeri de studii şi articole. Puzderia, pletora de ed., unele cam ‘pe genunchi’, însã utile.

Paleologu dã rar analize; cel mai adesea, judecãţi de gust, concise, scurte, strict empirice.

Sebastian& romanul medieval coreean& alte scrieri ale pianistului Gherea& Pavese—eseurile& Eckermann& RK.
Fantezia paleontologicã sovieticã& romanul picaresc al poetului spaniol scandalagiu& vechea carte SF a fraţilor. Dublãri. Mai ales vechi ed. ale romanelor SF—sovietice, etc..
Patru culegeri ale povestirilor lui RK—şi cinci romane.
Cele trei culegeri ale eseisticii lui ME. Cf. ieri, dum..

Ieri, dum.—eseistica lui Sebastian—şi romanul coreean medieval.

Trei culegeri ale eseisticii lui ME (la 29, 29 ½, 30 ¼ ani).

Nuvelistica lui ME—antologia—culegerea amplã—culegerea didacticã, de uz didactic—2 x tarabe, în Joia Mare, ed..

Opera lui Eliade, lipsitã de geniu [genialitatea fiind ceea ce îi distinsese pe Iorga şi Hasdeu], e neobişnuit de cuprinzãtoare—religiologie (în sensul cel mai larg—incluzând mitografie, folcloristicã, orientalisticã), eseisticã, articole şi gazetãrie, romane, nuvele, dramaturgie, memorii şi jurnal.

Eseuri la obiect—Eliade, Ralea şi Paleologu [despre Rousseau—cf. lui Zaciu]—câteva lãmuriri, explicarea a ceva.

Eseurile pot sã fie un vãlmãşag de reminiscenţe şi aprecieri fugare, sau încercãri de caracterizare sinteticã, sau tâlcuiri. Eu prefer mai neambiţiosul eseu analitic—tâlcuirile.

Recititul nu e altfel decât fãcutul dragostei—sau mâncatul.

Am acasã patru ed.—şi douã trad.—ale lui ‘Roşu şi negru’; rãzgândirea lui JG în privinţa acestui roman. Ajunsese sã pretindã cã îl agasau nişte trãsãturi stilistice ale acestui roman—pe care, totuşi, îl ştiuse pe de rost—şi care îi hotãrâse alegerea pseudonimului; însã admitea cã ‘Roşu şi negru’ îşi are tabãra, partizanii lui. Pe mãsurã ce estetica lui a naraţiunii devenea una tot mai pronunţat romanticã, dezaproba intervenţiile directe, etc..

Trebuie sã recunoaştem cã, uneori, Paleologu debita absurditãţi, fãrã nicio moderaţie, şi cã avea superstiţia ‘abisalului’ şi a altor teribilisme interbelice. Om inteligent, putea debita—şi cu aprindere—imbecilitãţi şi lucruri rizibile.

Explicarea, lãmurirea, nu atât a ‘înţelesului’, cât a unicitãţii, a singularitãţii—ceea ce simţea Gracq la cele patru romane de Balzac şi la câte unul de Stendhal, Tolstoi—explicarea, cu alte cuvinte, a bucuriei oferite—prin ce bucurã atât aceastã scriere—şi ce o face aşa de neasemuitã. Gracq a scris atât despre Balzac, cât şi despre Racine—şi Lovecraft.