Convertirea lui Georg Simmel

Convertirea lui Georg Simmel






Nu numai de la Kant încoace, se practicã nesãbuit o filozofie lipsitã de suflet, de inteligenţã şi de transcendent, iar Simmel a trecut de la o filozofie lipsitã de suflet, inteligenţã şi transcendent, la una în care acestea erau corespunzãtor reprezentate.
Simmel fusese criticist, şi a devenit un metafizician ‘vitalist’ [însã cuvântul acesta are prea multe conotaţii, probabil, pentru a mai şi fi utilizabil, e tras în prea multe direcţii de utilizãri divergente] şi goethean. Iar cãtre ‘filozofia vieţii’ l—au cãlãuzit nu ştiinţa, ci filozofia artei şi Goethe. La Simmel, vitalul, viul, nu înseamnã biologicul; aspiraţiile şi tendinţele viului nu sunt acelea ale biologicului. De aceea, comparaţia cu Klages, Spengler, Driesch nu elucideazã caracterul ‘vitalismului’ sãu. Dimpotrivã, se poate propune ideea cã, la Simmel, viul e spiritualul, lãuntricul.
Schopenhauer încercase, în vremea sa, sã concilieze cele douã tendinţe—criticismul şi metafizica; Simmel a realizat cã o alegere e de neocolit. Evoluţia lui filozoficã a luat timp, a fost îndelungatã şi gradualã. S—a limpezit treptat. A avut un caracter dramatic. ‘Vitalismul’ lui Simmel nu e în niciun caz o tezã de biologie—şi, cu atât mai puţin, un avatar al biologismului.
Filozofia e un loc al diferenţierii şi al revendicãrii de originalitate—nu al confluãrii—şi nici al tendinţei eclectice; adevãratul filozof are cel mult câţiva egali, şi nu discutã decât pentru a se diferenţia şi a face sã reiasã caracteristicul propriu. Ceea ce nu are nimic de a face cu obiectivitatea. Tendinţa cãtre delimitare şi diferenţiere nu—l face pe filozoful autentic nici narcisist, nici subiectiv, şi cu atât mai puţin, arbitrar.
Într—unul din cele mai bune eseuri pe care le—a scris [1], neîntrecutul Paleologu discutã fetişurile kantiene, preluate la noi de Noica. Or, se poate vedea cã trecerea lui Georg Simmel s—a fãcut, treptat, de la ‘elementele capitale ale filozofiei’, cum le zice Paleologu, sau ‘dublete verbale’—la ‘realitãţile efective’—sau de la Kant şi etnografii tinereţii lui Simmel, la Goethe, Rembrandt şi la congenerul—nu numai contemporanul—Bergson, evreu şi acesta. Simmel se înscrie într—o revoluţie antebelicã—depãşirea vitalistã şi metafizicã a criticismului, deştiinţificizarea filozofiei, revenirea la metafizicã—revenirea metafizicii, pe care o comenta Ralea într—un reportaj cultural din strãinãtate, dupã rãzboi—notând noutãţile librãriei filozofice. Vreau sã spun cã Georg Simmel nu era singur în aceastã iniţiativã. El ajutã, contribuie la emanciparea filozofiei germane de criticism—şi aproape cã abandoneazã sociologia.
Georg Simmel a emancipat filozofia—trecând de la criticism, la metafizicã, şi de la sociologie, la filozofia artei. Era congenerul lui Bergson şi Durkheim; cariera lui are unele similitudini cu a lui Bergson—succesul cursurilor, ca şi meritele literare ale scrierilor.
S—a interesat de istoricitate şi de relativ, iar reflecţia lui cautã, uneori, semnificaţia istoricã a unui fenomen cultural, relaţionarea istoricã a acestuia, înţelesul cultural; ar fi fost primul cãruia sã nu îi scape înţelesul istoric al revenirii antebelice la metafizicã—revenirea antebelicã la metafizicã, înţeleasã ca fapt cultural.
Era atent la mutaţiile filozofice şi sţiinţifice ale timpului, citise Marx şi Darwin, pe etnografi, sociologi, esteticieni, pe neokantieni. O selecţie operase şi el, o triere—însã implicitã. Analiza semnificaţiile istorice ale unor filozofii, etc.. Era atent la contingent, la relativ, la dimensiunea istoricã—şi reprezentativã. Avea tact—în alegeri, în istorism. Nu absolutiza—şi nu relativiza, ci sesiza şi absolutul, şi relativul—empiric şi raţional. Scrisul lui Simmel are ambele laturi—considerarea deopotrivã a relativului, a istoricului, a circumstanţialului, a empiricului, a contingentului—şi a absolutului, a cognitivului. Altfel, Georg Simmel a fost radical anti—biografist, dupã cum s—a şi pronunţat, arãtând cã elementele unei biografii sunt neglijabilul, sunt numai generalul şi necaracteristicul. El scria despre autori şi artişti fãrã a se referi la biografia lor, pe care o socotea irelevantã, şi oricum exterioarã substratului esenţial al creaţiei. Caracteristicul nu trebuie cãutat în biografie, care înfãţişeazã numai generalul. Simmel nu credea în biografie, şi, corespunzãtor, nici în biografism, pe care—l socotea o rãtãcire, un surplus. Culegea fapte ilustrative din istorie—însã adevãrul şi esenţialul le cãuta într—un alt strat.
Metafizica lui Simmel porneşte de la experienţa artei şi de la reflecţia despre Goethe, pe care l—a şi discutat într—o scriere fundamentalã [2]; nu de la descoperirile din biologie—sau, mai rãu, de la biologism.
Scrisul lui Simmel e marcat de un ton de neutralitate voitã, de distanţare, de obiectivitate, de estompare a aprecierii personale, de probitate criticistã şi de circumspecţie lucidã—abordare adesea intuitivã, însã neparticipativã; descrierea e mai prezentã decât evaluarea, iar paginile oferã rezultatele unei analize distanţate, dozarea aceasta fiind vrednicã de luarea—aminte. Nu e o afirmare nici a subiectivitãţii, nici a participãrii, a ‘identificãrii’ de care vor face caz alţii—ci a distanţãrii şi a neutralitãţii—un Simmel mai kantian decât s—ar spune.
O însuşire remarcabilã a lui Georg Simmel este de a fi dat scrieri fundamentale despre toate subiectele care l—au interesat: tratatul lui de sociologie, epistemologia ştiinţelor sociale, Kant, Goethe, Rembrandt. Acest om nu a scris niciodatã lucrãri proaste—sau greşite—sau lipsite de importanţã. A început, ca mai mulţi din generaţia sa, de la convingeri kantiene şi criticiste. A fost contemporanul apariţiei lui Nietzsche.
La puţinii discipoli sau urmaşi pe care i—a avut, câţiva autori interbelici, lipseşte tocmai ceea ce e mai interesant la Simmel (de ex., filozofia artei, Schopenhauer)—când nu şi apare ceea ce lui îi ‘lipseşte’ (umorul). Chiar Bergson e citit şi înţeles de Simmel dinspre Nietzsche, Goethe şi Schopenhauer.
Simmel a cunoscut, fireşte, numai scrierile antebelice ale lui Bergson. E caracteristicã preocuparea lui pentru creaţia contemporanã (Nietzsche, marxismul, Bergson, Weininger, esteticienii, sociologii şi criticiştii contemporani, Rodin şi câţiva poeţi). Nu avea dispreţul ranchiunos al altora pentru ceea ce s—a scris în vremea lui. Aprecierile lui sunt echilibrate şi obiective.
S—a spus despre Simmel, pentru a—l bagateliza, cã alegea pentru exerciţii analitice subiecte neînsemnate; sociologii i—au reproşat—o, cu suficienţã, însã şi Ortega sau chiar Marcel au pãrut sã vrea sã acrediteze aceastã idee. În acest fel, scrierile lui erau, de fapt, discreditate ca virtuozitate extravagantã. Însã o prezentare de acest fel e tendenţioasã. (Pârvan, dimpotrivã, îl gãsea laborios, abstract şi obositor.) Ceea ce se vede e cã Simmel îşi alegea subiecte şi forme de exprimare majore. Marile lui scrieri sunt tratatul de sociologie, cãrţile despre Kant, Goethe, Schopenhauer şi Nietzsche, Rembrandt—subiecte majore, tratate cu anvergurã. Nu era niciodatã anost sau indigest; dimpotrivã, era ingenios, şi îşi exhiba virtuozitatea inteligenţei neobişnuite. În eseurile scurte, în articole, a abordat şi nişte subiecte minore, extravagante sau neînsemnate sau neobişnuite—poate; însã existã altcineva, un întreg ‘Simmel al cãrţilor’, al cãrţilor lui mari, al studiilor cuprinzãtoare, care abordeazã numai fenomenele majore ale culturii europene, a cãrei concluzie antebelicã ajunge, cumva, sã o reprezinte. Simmel e, ca şi moderniştii catolici, un exponent al lumii antebelice. Îşi alegea subiecte mari, şi le trata magistral, în forme impozante. Bagatelizarea lui e numai produsul meschinãriei. Aborda ceea ce e mai însemnat în cultura germanã (Goethe, Kant, Schopenhauer, Nietzsche) şi în aceea europeanã (Michelangelo, Rembrandt, Rodin, Bergson). Formaţia lui timpurie fusese aceea de italienist, ceea ce se strãvede şi în scrisul sãu. Cunoştea cultura italianã, francezã, pe acelea germanice (olandezã, elveţianã). Altfel, nu regãsim la el latinofilia lui Schopenhauer şi Nietzsche—ci, dimpotrivã, germanism. Opţiunile lui hotãrâtoare sunt pentru Kant, Rembrandt, Bergson—iar din sfera latinã, Michelangelo şi Rodin—altceva decât gustau, în înclinaţia lor cãtre meridionali, Schopenhauer şi Nietzsche. Studiile despre Michelangelo, Rodin sunt mai puţin întinse—însã nişte izbânzi.
Simmel însuşi era, s—ar putea spune, mai degrabã schopenhauerian decât nietzschean, şi în ‘dialog critic’ cu marxismul şi cu tendinţele stângiste antebelice. Germanist, militarist şi berlinez, credea în dreptatea—şi în îndreptãţirea—prusacã. Raportat la tendinţele şi la tiparele vremii, individul creator reprezintã o deschidere—pe când acelea, o închidere, un evantai închis.
Existã, şi, câteodatã, supãrã, la Simmel, un fel de neutralitate, de ‘agnosticism’, de prudenţã, de distanţare reflexivã, de suspendare a judecãţii, de tatonare care mai mult dã ocol, nu se pronunţã, ci preferã sã inspecteze mai mult condiţiile cognitive şi formale; nu e, însã, decât un demers preliminar. Adesea, Simmel nu se pronunţã direct cu privire la subiectele abordate, ci preferã sã le descrie condiţiile cognitiv—formale, ‘aspectul cognitiv şi formal’, ceea ce poate descumpãni. Sunt un fel de ‘descrieri criticiste’, de analize criticiste şi gnoseologice; aspect despre care Simmel considera cã poate sã fie depãşit (în direcţia metafizicii), însã nu ignorat, neglijat sau şuntat. Aprecierea urmeazã demersului criticist, care e obligatoriu, necesar. Aceastã neutralitatea şi prudenţã dau, de fapt, mãsura probitãţii filozofice a berlinezului. Pentru el, metafizica nu mai e posibilã în formã naivã, apodicticã, asertivã, pre—kantianã; de aceea, afirmaţiei directe îi ia locul descrierea criticistã, caracterizarea kantianã, formalã. Metafizica intempestivã, grãbitã, zoritã, nu—şi are locul la Simmel. Primeazã abordarea criticistã, examinarea rãbdãtoare a condiţiilor cunoaşterii, a ‘vestibulului gnoseologic’. De la Kant, Simmel a învãţat abordarea obiectivã, neutrã, formalã a unui subiect.
Patru lucruri se cuvin remarcate: Simmel nu a scris despre filozofii dinainte de Kant; nici despre metafizicienii idealişti nemţi de dupã Kant, comportându—se faţã de scrierile acestora ca un kantian ortodox. S—a exprimat admirativ despre patru metafizicieni post—kantieni: Schopenhauer, Nietzsche, Bergson şi Weininger—dintre care, doi se considerau kantieni. Pentru el, singura metafizicã valabilã era numai aceasta, post—kantianã, ‘trecutã prin Kant’, care ţinea seama de kantism. Într—un fel, pentru Simmel, filozofia începe cu Kant. Metafizicile idealiste nu—l interesau. A pãstrat deprinderea descrierii condiţiilor cognitive. Însã interesul lui nevremelnic pentru Schopenhauer aratã cât îl putuse interesa exemplul unui filozof care fãcuse metafizicã pornind de la kantism—posibilitatea concilierii ambelor. Schopenhauer release metafizica—pe temei criticist. De aceea e semnificativã raportarea lui Simmel la acest nume din interiorul tradiţiei kantiene—ce—i drept, un kantism original şi singular, cum avea sã fie al lui însuşi (un dicţ. de filozofie îl înregistreazã pe Simmel printre kantieni, e drept, însã înscriindu—l într—o categorie aparte—care, dealtfel, se referea la activitatea lui reputatã ca sociolog, chiar pionier al disciplinei).
A fãcut parte din cea mai strãlucitã generaţie a culturii europene antebelice—aceea a lui Bergson, Duhem, Durkheim, Husserl, Frazer, Sertillanges, Blondel, Meyerson, Delbos, Hamelin, cei care, dacã au trãit, aveau cam 60 de ani la finalul primei conflagraţii mondiale; însã mulţi au murit chiar pe pragul acelui rãzboi, sau cãtre sfârşitul sãu. Generaţie remarcabilã mai ales pentru filozofii şi savanţii ei (spre deosebire de aceea anterioarã, a lui France şi Bloy, sau de aceea urmãtoare, a lui Claudel). Generaţia lui Georg Simmel a fost, în cultura antebelicã, generaţia filozofilor.
Filozoful ‘sãu’ fusese Kant—devine Bergson—şi rãmâne Schopenhauer. Simmel e şi unicul schopenhauerian de anvergurã care nu a retractat, nu a abjurat, nu s—a dezis; e singurul filozof remarcabil care ‘a rãmas la Schopenhauer’, care şi—a pãstrat stima filozoficã pentru budistul neamţ.

NOTE:

[1] ‘Despre lucrurile cu adevãrat importante’.
Nu o datã, discutând cu suficienţã cariere, scrieri şi jaloane culturale, Paleologu are apucãturi de belfer, aruncând cu grãbite epitete dispreţuitoare; le are şi când vine vorba de filozofia iluministã francezã a sc. XVIII.
[2] E o caracteristicã a lui Simmel, niciodatã îndeajuns subliniatã, aceea de a fi scris lucrãri fundamentale, etalon, referitor la fiecare din subiectele ‘lui’—ştiinţele sociale—Goethe, Rembrandt, Kant—studiile despre Michelangelo, Rodin şi Bőcklin—metafizica însãşi, ca atare. În rezumat, cam tot ceea ce a scris el e atât de bine gândit, e gândit aşa de în profunzime şi de adânc simţit, încât rãmâne ca o tratate fundamentalã a subiectului aceluia—de la scrierile de epistemologia ştiinţelor sociale la tratatul de sociologie—neegalat în felul sãu—şi la studiile despre Goethe, despre filozofi şi artişti. Simmel cita rar, nu folosea aparat de note, iar unele referiri sunt neutre, însã cu atât mai preţioase; de ex., în cartea despre Rembrandt îl citeazã în trecere pe Marx, se referã la Hegel, la Eckhart, la Luther, la arta bizantinã, la un teolog reformat olandez din sc. XVII.