Noima şi rostul literaturii

Noima şi rostul literaturii




Îmi plac oamenii care considerã cã existenţa e interesantã şi profundã, satisfãcãtoare afectiv. Nu mã intereseazã literatura nici ca negare a vieţii (ca alternativã închipuitã la banalitatea vieţii), nici ca falsificare a ei, ca mãsluire—de ex., reprezentãrile complet neinteresante şi false, nesatisfãcãtoare şi neconvingãtoare, ‘verbalismul’; îmi displac reprezentãrile neinteresante ale unor experienţe neinteresante, în care nu mã recunosc şi nu recunosc adevãrul vieţii. Nu e interesant cã atâţia oameni acaparaţi de misterul existenţei se dezintereseazã de literaturã, ca de o falsificare a vieţii? Pentru ei, literatura e pleavã şi ceva nesemnificativ.
Îmi displace literatura pozelor, a teribilismelor. Îmi displace ‘ficţiunea compensatoare’, substituirea dezamãgirii cu o experienţã imaginarã şi vanã.

Moş Gordon, ‘baptistul evanghelic’, are, mai nou, nişte scurte texte despre Buber, dizidenta Chittister, Vermeer, Brimond Hill, Dna. Eliot, Emmaus—aşadar, filozofie, teologie, picturã, plimbãri, literaturã, Biblie—foarte la obiect. Iatã un scriitor pe care l—am citit mai puţin decât trebuise.

Subiectele baptistului Gordon—însã scrise de evreul Myers. Subiectele sunt cele bune—tratarea e cam dezamãgitoare.
Tradiţionalismul religios al evreului Myers, fãrã cine ştie ce referiri la autoritãţi religioase—sau chiar la o ‘Sinagogã vizibilã’, ca sã spun aşa.
A scrie ca evreul Myers despre subiectele baptistului Gordon.

O carte cu subiect ingrat poate fi salvatã de suma adevãrurilor psihologice enunţate, de observaţiile psihologice, de autenticul acestora.
Asta dã vioiciune naraţiunilor savuroase ale lui Beyle şi Balzac. Nu conteazã cã Balzac scrie despre ţãrani—ci vioiciunea aparte cu care o face, agerimea, astuţia. Asta a învãţat Giono de la Beyle. Adevãrul psihologiilor, al notaţiilor. Laboriosul naturalism s—a strãduit sã fie mai degrabã plauzibil. În lipsa supleţii, rãmâne numai plauzibilitatea.

Lui Chartier şi Gracq le plãceau Stendhal şi Balzac, Tolstoi şi Dostoievski—iar Gracq îi reproşa lui Chartier cã îi plãcea prea puţin Dostoievski, cã îi plãcea prea puţin din ce—a scris acesta. Cred cã Chartier i—ar fi putut reproşa lui Gracq acelaşi lucru, cu privire la Tolstoi.
Lui Gracq îi plãceau ruşii—Tolstoi, Dostoievski, Puşkin.

Myers, cititor de romane, enunţã aceastã definiţie:--‘a novel—the systematic perfection of a make-believe world’.
Are o pereche de articole despre o carte de cãlãtorie a lui Steinbeck.

Vorbind despre creaţie artisticã, majoritatea se gândesc nu la un ‘flux de vorbe’, la un ‘şir de cuvinte’—ci la o sculpturã, la un tablou—la un obiect fizic. La ceva ce poate fi asimilat, aparent, ‘dintr—o privire’. Scrierea e un întreg ideal, neîntrunibil senzorial. Pare sã nu aibã, în percepţie, unitatea obiectului fizic.

Propagandiştii lecturii zorite, ai cititului în grabã, ai parcurgerii grãbite. Graba e semnul lenei.

Prin ‘realism ţãrãnesc’, eu înţeleg realismul subiectelor ţãrãneşti. Nu mai ştiu ce gândea Renard despre Zola, despre scrisul şi cãrţile lui. Realismul ţãrãnesc francez înseamnã, în sc. XIX, Balzac, Zola, întrucâtva şi Maupassant—toţi, cu o privire necruţãtoare asupra realitãţii morale a satului. Realism ‘ţãrãnesc’ prin subiecte—şi sortit naturalismului, prin gama etologicã a lumii reprezentate.

Ralea, Gracq şi Tournier, Eliade, Zaciu, Gage şi evreul Myers.

Lui Gracq îi plãceau Dumas, istoria, Hegel—toate, lucruri detestate de Tournier.

Sadoveanu—etajele, palierele creaţiei—cele cinci romane—proza de cãlãtorie—cãrţile de vânãtoare—proza autobiograficã—scrierile reflexive, conferinţe, etc.—recitatorul, vocea, timbrul neutru. Obiecţia stilisticã (din partea lui Zaciu şi a lui AP—un transilvãnean şi un bucureştean).
Neculce, Ghica, Hogaş, Creangã, Sadoveanu şi Stancu.
Aprehensiuni etnic—regionale. Obiecţii atribuibile unor aprehensiuni—şi poate invidii—sau doar exasperãri regionale.
Tabelul din manual al creaţiei sadoveniene—paleta.
Mai mult—obiecţiile sunt nesuperpozabile. Ambivalenţa lui EL—poate şi un fel de rivalitate. Linia lovinescienilor. Calomniile sau bârfele lui GC—dispreţul.
Cu aceste cinci romane—mai degrabã de iubire, decât de sociologia provinciei şi a provincialitãţii.
JG—VN—A., despre FMD şi AM. Polii.

Cele patru ocazii (ajunul; joi—‘hârtii vechi’; vin.; joi—privirea).

Sadoveanu ‘al celor cinci naraţiuni de iubire’—şi al unor cãrţi de cãlãtorie.

Gracq restrângea canonul Balzac—şi le lãrgea pe acelea ale lui Dostoievski şi Malraux; altfel, Sadoveanu e un autor ca Balzac—nu vraful nereuşitelor primeazã, ci cele câteva scrieri importante. Revenind la Gracq, acesta nu mai accepta, ajunsese sã nu mai primeascã decât un roman al lui Beyle—şi îi reproşa lui Chartier cã nu accepta decât o carte a lui Dostoievski. Putea şi el sã fie cusurgiu şi şicanator.

Quirinius şi Ev. Luca. Tâlcuiri. Confuzia între ‘a tâlcui’ şi ‘a tãlmãci’.

Cele cinci scrieri sadoveniene—în douã vols..

Witherington îmi redã gustul lecturilor biblistice, al cititului de biblisticã.

Iar pe siteul scotiştilor gãsesc câteva eseuri de Faber (univocitate), Guzman (Juan al Crucii) şi Sullivan (educaţie, schimbarea identitãţii, transcendentalii, Boehner).

Scurte cãrţi de filozofie, bine scrise şi impecabil gândite. Ideea de carte de filozofie.

În criticã nu existã maeştri, ci doar egali; pe de altã parte, dialogul critic nu îl gândesc ca pe unul ‘generalizat’, nu mã intereseazã decât foarte puţini critici (Ralea, Gracq, Tournier, Eliade). ‘Ceilalţi critici’ sunt numai egali—cu nimic mai îndreptãţiţi la o apreciere argumentatã. Critica se face cu argumente, nu cu aplomb. Pe de altã parte, la Gracq, critica e discuţia propriei vieţi interioare, a paletei afective.
§
‘Oricum, sunt douã lucrãri distincte ºi nu are sens a transfera asupra uneia judecata privitoare la cealaltã’ (AP).
§
Antologia de predici, ortodoxul francez, bulgarul şi rusul. ‘Scurtul Triod’. Ieri (joi), despre ‘exegeza camilpetrescianã’, reputaţia lui AP.
Cãrţile deteriorate de faianţari.
Salahorul—7 l..
§
Paleologu e un autor deopotrivã mai stângaci şi mai vulgar, mai kitsch, decât Manolescu sau dibacele Ştefãnescu sau atâţia alţii; era un autor stângaci, cu sintaxa şi punctuaţia cam nesigure, cam lãutãreşti. Impresia e aceea de stângãcie. Era un scriitor interesant, însã stângaci şi cam kitsch. Turnura stilului sãu e turnura flecãrelii. Neaoşismele ţin de o oralitate mahalageascã. Accentele neaoşe displac.
§
Trei din vols. lui Tournier par sã fie despre literaturã (‘Zborul vampirului’, ‘Sensul literal’ şi ‘Lecturile timpurii’)—trei, despre fotografie [nu ştiu dacã e vorba de eseuri despre fotografie—sau despre albume comentate, albume cu comentarii, imagini însoţite de comentariile lui MT]—unul despre filozofie—unul despre picturã—douã autobiografice—unul, despre jocurile de noroc—‘jurnalul’—‘micile proze’—şi ‘Germania’ lui Heine.
Estetizarea—trup—obez—dansul—vârsta—bãtrâneţea.
Pofta de sãruturile ei, nesaţul sãruturilor.
§
14 vols. de prozã neficţionalã, ale lui MT.
§
Ieri, despre scindare, Pleşu şi Cosaşu. Editoriale. Alte rev.. Culegeri (--de articole--).
§
3 x MT: ’90, rev., Schimbarea la Faţã& rev., fotografia& interviul, Prinţesa Bibescu în mizerie —radio.
Faţã de JG, MT e mai dezabuzat, mai blazat, nu se sfieşte sã fie convenţional, sã debiteze platitudini, sã îndruge banalitãţi şi locuri comune. Estetismul lui—cu sau fãrã ostentaţie—e rezervat strict naraţiunilor; iar ‘persoana publicã’ e numai o mascã—şi un fel de cãpcãun.

AD, VH, H de B, CD, HJ, Trollope, ÉZ.

Cele zece greşeli (ajunul; joi; vin.; râsul; pasul III; pasul VI; pasul VII; dim.; marţi; vin.).

Poziţiile lui Tournier şi Gracq sunt decis antitetice nu numai în privinţa lui Dumas, a istoriei şi a filozofilor nemţi—ci şi a creştinismului şi a Bisericii. Gracq era discret ascunzând—iar Tournier, camuflând. Nu aş spune cã Tournier ‘reabiliteazã credinţa’, însã nu preia anticreştinismul şi prejudecãţile abrupte ale lui Gracq. Tot balastul acela al anticreştinismului.
Tournier se amuzã fãcând—o pe cãpcãunul.

Ea mi—a zdrobit inima de şapte ori (vin.; luni; mi.; luni; vin.; marţi; joi).

Probabil cã Tournier nu crede cu adevãrat în eseisticã; în orice caz, nu în a lui proprie. Drept care, se lasã folosit numai de naraţiuni, pentru a exprima nişte intuiţii adânci—ireductibile la banalitãţile pe care le vehiculeazã el în ‘limbaj diurn’ pentru a—şi explica basmele, într—un didacticism de proastã speţã. Pentru Tournier, eseistica e numai limbajul diurn, banalizat, standardizat, în care nu se pot comunica decât poncife scâlciate şi nu se pot enunţa decât banalitãţi şi truisme. La el, eseistica nu vehiculeazã niciun fel de intuiţii capitale—ci numai lestul banalitãţii. Eseistica enunţã locuri comune—şi o face apodictic, emfatic, sumar şi didactic. Tournier denunţã, implicit, ‘iluziile eseisticii’, mizeria limbajului abstract. Cum am putea crede în sinceritatea admiraţiei pentru stilul filozofilor raţionalişti, a cuiva care gustã atât fantasticul teuton? Eseistica lui Tournier li se pare, atâtora, neconvingãtoare—fiindcã el însuşi nu e convins de ea, nu crede în ea—ci se joacã, dã cu tifla, bagatelizeazã. E anostã (dupã unii)—fiindcã e scrisã fãrã convingere, autodepreciativ, e sabotatã. Autorul nu crede în ceea ce face, în ceea ce scrie.
Tournier începe prin a fi neconvins de limbajul eseisticii şi de posibilitãţile ei de a exprima ceea ce se intenţioneazã. De aici, convenţionalitatea lui Tournier, apelul la locuri comune, la poncife.

Analize şi aprecieri de ansamblu. Paleologu va rãmâne ca exeget al lui Camil P. şi Sadoveanu, despre care a dat analize; despre alţii—ca eseiştii ‘lui’—a dat numai aprecieri de ansamblu.

Informaţia din dicţ., din sinteze, nu e deloc o informaţie ‘decantatã şi sigurã’. Ea e adesea falsã, distorsionatã, rãstãlmãcitã, greşitã.

Gracq spune cã scrierea trebuie discutatã în specificul ei, şi la obiect, la nivel de paginã, etc.. Nu e valabilã decât analiza impresiei—sau a efectului de—unicitate. Generalizãrile sunt neinteresante tocmai deoarece îşi propun sã rateze specificitatea. La nivelul lor, ceea ce reprezintã specificitate nu mai existã. De aici, desconsiderarea ‘criticii generalizãrilor’, a ‘criticii generalizatoare’.

Gusturile filozofice ale lui Tournier sunt în rãspãr cu acelea literare, care seamãnã întrucâtva cu ale lui Gracq.

Onestul, sârguinciosul realism burghez—Mann, Sienkiewicz, Duhamel, Romains, Du Gard, Druon. Dezamãgitoare e platitudinea mijloacelor; lipseşte adevãrul remarcilor, originalitatea notaţiilor, cãci ‘Roşu şi negru’ e tot un fel de roman burghez—înaintea lui Zola—şi stabileşte tiparul genului acestuia. Frescele realismului burghez—şi orice fel de realism, scandinav, rusesc, etc., trebuiau scrise ca ‘Roşu şi negru’ şi ca Tolstoi—cu acea abundenţã de adevãruri, de observaţii originale, cu acelaşi inedit savuros, cu aceeaşi originalitate şi nonşalanţã. ‘Roşu şi negru’ aratã calea realismului subiectelor prozaice. ‘Roşu şi negru’—şi cam tot ce—au scris Balzac şi Tolstoi, poate şi Trollope şi alţi victorieni, alţi romancieri victorieni. Originalitatea, vioiciunea, noutatea, profuziunea adevãrurilor, verva observaţiilor adevãrate şi frapante. Alde ‘Pasquier’. Un Balzac, Beyle, Flaubert ar fi avut ingeniozitatea de a scoate ceva interesant şi din astfel de subiecte neofertante.
Frescelor realismului burghez nu realismul le e imputabil—ci platitudinea, banalitatea deliberatã a mijloacelor, maniera ternã, lipsa vervei şi a vioiciunii.

Maupassant e, uneori, adevãrat ca ‘Roşu şi negru’; câteodatã. Reuşita lui ‘Roşu şi negru’ înseamnã şi geniu, şi deprindere.

Scrise ca ‘Roşu şi negru’, ca Balzac şi Tolstoi, ca Trollope, frescele realismului burghez (Mann, Sienkiewicz, Du Gard, Romains, Duhamel şi Druon) ar fi putut sã fie interesante. Picanteria ţine de tratare. ‘Roşu şi negru’ e modelul abordãrii unui subiect banal, prozaic şi neofertant.

În ‘Cronica’ sa, Dumitriu apeleazã la o psihologie senzaţionalistã, la un senzaţionalism insalubru şi neconvingãtor, învecinat cu expresionismul artei proletare sovietice, un ‘senzaţionalism al defãimãrii’—ca şi al complacerii în descrierea viciului—ca la unii stângişti italieni. Vioiciunea romanului lui Dumitriu e aceea a caricaturii, nu a vieţii; existã, poate, caricaturi memorabile—nu şi oameni, fiinţe. Relatarea lui e stridentã, cu clişee de ‘psihologie de clasã’, inaugurând un soi de decadentism proletar; altfel, e o carte eminamente lizibilã.

Literatura nu ţine de frumuseţea sensibilã, ci de aceea inteligibilã, raţionalã. E frumuseţe de cursivitate, de organizare. Literatura nu poate concura artele sensibilului.