Critica individualizatoare

Critica individualizatoare





Critica lui Gracq e opusã aceleia a lui Proust, care cãuta tipare, acel model invariabil regãsibil la un autor. Nu e vorba cã astfel de tipare nu ar exista; ele existã, însã sunt inrelevante pentru impresia de singularitate datã de cutare scriere. Ele sunt numai ingrediente, sau eşafodaj, nu artã, nu realizare. Gândirea lui Proust era una generalizatoare, înclinatã cãtre abstracţie; gândirea lui Gracq, una individualizatoare şi empiricã, potrivitã şi formaţiei lui de geograf (ca istoric, însã, îi plãceau filozofiile istoriei, teoriile istoriei).
Gracq a şi dat câteva exemple de criticã individualizatoare—surprinderea impresiei unice, inconfundabile, datã de cutare scriere—şi analiza ei.
În aceastã opticã, rostul comparaţiei e de a face sã reiasã singularul, incomparabilul, de a—l determina cu precizie. Gracq cãuta ceea ce face ca o scriere sã fie singularã, neasemuitã şi nesubstituibilã cu vreo alta. Proust cãuta tipare, şabloane, forme; la fel, criticii ca Poulet, care îşi dau iluzia survolãrii literaturii prin apelul la tipare generalizabile—şi care eludeazã tocmai ceea ce, la lecturã, genereazã plãcerea vie, fãrã seamãn.
Gracq nu gãsea incomparabilul acesta peste tot, pretutindeni; dimpotrivã, precizeazã cã, de acolo de unde privea el literatura, numeroase opere i se pãreau substituibile sau indiferente. Existã balastul substituibilului. De ex., pentru Gracq, ceea ce a mai scris Balzac înafara celor patru romane gustate. Nu totul în literaturã e nesubstituibil; singularitatea e o judecatã, o apreciere, nu o constatare formalã, exterioarã, morfologicã. Cei ca Proust rãmân la morfologic, la exterior.
Ca şi Nabokov, ca şi Paleologu, Gracq simţea cã nici meritele, nici defectele unei scrieri—sau chiar ale unei singure pagini—nu se transferã asupra restului scrierilor unui autor. Perspectiva lui e aceea empiricã, a cititorului, nu aceea proustianã, a savantului, interesat de generalizãri, de tipare. Reuşita literarã e o realizare unicã, nu o manifestare a unor şabloane. Acestea pot sã existe—însã nu privesc emoţia. Emoţia e altundeva, în altceva, nu în stratul tiparelor unei opere. De aceea, analiza fãcutã de Proust romanelor lui Hardy, Dostoievski şi Beyle pare inabilã şi şcolãreascã. ‘Motivele ascunse’ nu dezvãluie, de fapt, nimic; sunt eşafodaj, cum am mai scris, ingrediente. Ele sunt abstractul—incapabil sã dea emoţie. De aici, caracterul nemulţumitor al criticii proustiene, sau care cautã sã generalizeze. Rezultatele ei pot sã fie obiective—însã sunt indiferente.
Esenţa criticii literare este sã sesizeze scrierea în singularitatea ei, şi sã explice meritele acestei singularitãţi, efectul, plãcerea datã. Sã explice ce face ca o scriere sã fie atât de satisfãcãtoare, şi de neînlocuit. Mentalitatea lui Gracq era una empiricã şi neaprioristã, şi e instructiv de comparat atât cu filozoful Chartier, cât şi cu Tournier.
Generalizãrile, tiparele, şabloanele sunt fãrã interes estetic. Critica literarã se adreseazã exclusiv singularului şi irepetabilului. Valoarea are vehemenţã, nu se înscrie în niciun şablon, scapã tiparelor. Valoarea surplombeazã. Critica lui Gracq vizeazã aceastã unicitate inconfundabilã, în rãspãr cu tendinţa ‘Noii critici’ de a cãuta genericul şi tiparul. E o criticã intuitivã şi analiticã, survenitã în replicã la excepţionalul textului. Ea ajunge sã dubleze textul. E, deasemeni, o criticã ancilarã, aservitã textului, dependentã de acesta, nu ‘clasificatoare’, ci dezbãratã de ifosele savantlâcului. E o criticã subordonatã textului, în dependenţa acestuia. Nu e decât cartografia celui mai înalt nivel de înţelegere literarã al criticului. Ea nu are sens ca rutinã, ca rutinã profesionalã, ci ca analizã a propriilor pasiuni literare, pentru a decela izvoarele farmecului acelui glas unic. Ea trebuie sã intuiascã ceea ce numai o scriere anume e capabilã sã spunã. Ce anume singularizeazã acest text, între toate? Ce îl face inimitabil şi nesubstituibil?