Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie, 10’

Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie, 10’





Citesc, ca de dum., v. X al culegerii lui Ariel Álvarez Valdés, ‘Ce ştim despre Biblie’, invitaţie la o lecturã raţionalã, obiectivã, neconcesivã, detaşatã, necomplice şi dezinhibatã a Scripturii catolice, într—o campanie pe frontul împotriva fundamentalismului şi a literalismului, carte delicioasã şi odihnitoare care îmi aminteşte de Tresmontant şi de moderniştii şi liberalii mei dragi; destinaţia cãrţii e una didacticã, de popularizare a biblistici catolice, însã nivelul analizelor nu e deloc unul elementar şi nu—şi subestimeazã cititorii. Biblisticã ‘cu faţã umanã’, revizuibilã, fãrã penibilele instransigenţe lefebvriste sau literaliste, culegerea argentinianului, într—o perspectivã raţionalã asupra Scripturii şi a istoriei evreieşti, are câteodatã un ton voltairian sau de ‘Biblia hazlie’. Nota de ansamblu e demitologizarea. Explicaţia ştiinţificã a incongruenţelor veterotestamentare e multiplicitatea de izvoare (iahvist, elohist, sacerdotal), cu jutxapunerea nu foarte scrupuloasã din punctul de vedere al logicii evenimentelor—însã în numele fidelitãţii faţã de ceea ce am putea sã numim logica mesajului, sau logica înţelesului teologic.
Discutarea plãgilor Egiptului e mai puţin convingãtoare, însã, decât aceea a potopului, mai tendenţioasã în râvna de demitologizare, mai doritoare de a gãsi nepotriviri (de ex., revenirea lui Moise în faţa Faraonului); însã acolo unde concluzioneazã despre asupritorii nemiloşi, garantarea demnitãţii şi incitarea mâniei, tonul e emoţionant. Infestarea apelor egiptene şi epidemia par sã fie nucleul istoric, amplificat ulterior. Tratate ca o culegere de mituri şi legende evreieşti, sau de romane filozofice acolo unde e cazul, cãrţile istorice ale Bibliei întreţin raporturi enigmatice cu istoria.
Discuţia despre ‘Estera’ ocazioneazã analiza unui caz de sincretism la evrei, care au adus cu ei, din robia babilonianã, o festivitate preluatã chiar de la asupritorii lor, de la cei care îi ţineau robi şi îi deportaserã. Originea sãrbãtorii Purim aratã un caz de sincretism festiv; e preluarea unei sãrbãtori voioase, de la babilonieni, care o aveau de la persani.
Ceva, însã, în explicarea diferenţelor între Evanghelii lasã de dorit. Principiul explicativ nu e cel mai adecvat. S—ar putea înţelege cã Evangheliştii îşi luau orice fel de libertãţi cu evenimentele narate; iar dacã ar fi aşa, ceea ce am avea în faţã ar fi nişte romane filozofice, nu nişte cronici credibile, iar încrederea în istoricitatea cel puţin a NT ar fi subminatã. Mai plauzibil mi se pare cã Evangheliştii înţeleg în mod diferit întâmplarea povestitã, şi aleg, dintre mai multe relatãri neconcordante, pe aceea mai avantajoasã, fiindcã o cred a fi şi cea mai adevãratã. Nu cred cã relatãrile Învierii pot fi explicate la fel ca acelea ale Potopului sau Ieşirii; Evangheliştii aleg ceea ce îi serveşte, dintre mai multe relatãri neconcordante care existau, sunt înclinaţi sã o creadã mai ales pe una, sã regãseascã adevãrul mai ales într—una, nu sã ‘punã de la ei’. Discutarea, foarte interesantã, a motivelor condamnãrii şi executãrii Lui Iisus poate sã lase impresia cã Evangheliştii manipuleazã sau ajusteazã evenimentele; probabil, însã, cã ei numai le înţeleg în mod diferit, şi selecteazã faptele în acord cu aceastã înţelegere a fiecãruia. Existã nu manipulãri—ci înţelegeri distincte, înţelegeri care duc la configurãri net diferite ale faptelor. Altfel spus, Evangheliştii nu nãscocesc, nu adaugã liber de la ei, ci opteazã pentru setul de informaţii care se potriveşte interpretãrii lor. Nu trebuie crezut cã ei îşi iau libertãţi literare cu faptele—nici mãcar autorul celei de a patra Evanghelii.