Eugen Barbu ca istoric literar
Nu îmi pot explica blocada împotriva ‘Istoriei literare’ a lui Eugen Barbu, a doua ca frumuseţe dupã aceea cãlinescianã, decât prin acţiunea conjugatã a invidiei cu alibiul dispreţului faţã de un semidoct. Vreau sã spun cã invidia îşi gãsea o justificare în aversiunea inspiratã de om. S—a putut pretinde cã motivul blocadei era dispreţul faţã de târâtura Eugen Barbu, când era, de fapt, invidia faţã de o realizare superioarã, venitã de la un ‘amator’. De aceea, eu nu iau în serios bagatelizãrile ‘Istoriei’ lui Barbu, care e o carte bunã şi interesantã. Ar fi fost loc pentru toatã lumea, iar dacã ar fi fost de ales, între Barbu şi Zaciu (sau Ciopraga, etc.), ‘dreptul sã scrie o istorie literarã’ îl avea Barbu; însã, repet, ar fi putut fi loc pentru toatã lumea.
Barbu e defãimat ca istoric literar din invidie; lipsurile ‘Istoriei’ lui sunt nãravurile breslei—adicã ceea ce îi e reproşat ‘Istoriei’ lui Barbu drept lipsã nu sunt decât nãravurile breslei, care e bine cã acestui autor îi lipseau. Iar ca om, E. Barbu n—o fi fost mai ‘de nimic’ decât Crainic, Şeicaru sau Anania—sau Goga.
Invidia a fost motorul, iar scãderile personale ale canaliei Eugen Barbu au fost pretextul, alibiul. Însã revanşa ‘universitarilor’ a fost animatã exclusiv de invidie; ca istoric literar, Barbu se arãta capabil de ceva ce lor le era interzis.
Barbu rãmâne ca excepţional prozator naturalist (‘Groapa’—şi trebuie luatã în seamã şi vârsta redactãrii!) şi ca istoric literar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu