Ce înseamnã Învierea?

Ce înseamnã Învierea?






Învierea nu poate fi înţeleasã în termenii preexistentului, ai ceea ce a preexistat, ci e un pas nou, ceva nemaivãzut—slãvirea creaturii, slãvirea omului Iisus din Nazaret; dacã omul Iisus din Nazaret, ‘acest om’, n—ar fi existat, n—ar fi avut o existenţã realã, atunci nici n—ar fi înviat. Iar dacã totuşi a înviat, înseamnã cã El existã şi e ‘cineva’—nu numai ‘naturã umanã asumatã’, veşmânt vremelnic, ci un om, desemnabil, ‘acest om’, Fiul Omului. Învierea tranşeazã dezbaterea referitoare la ‘omul asumat’: nu învie vreun veşmânt vremelnic, ci chiar omul care e, aşadar, existent.
Învierea aratã cã Logosul a asumat un om întreg, dupã cum credeau latinii, în frunte cu Sf. Augustin (celebrarea convertirii cãruia a coincis, în acest an, cu Paştile Domnului). Cel slãvit prin Înviere, prin ‘ridicarea din morţi’, nu e ‘natura asumatã’, veşmânt anonim, hainã trecãtoare, ci chiar omul întreg, bãrbatul galilean.
Altfel, ce sãrbãtoresc quasi—monofiziţii la Paşti? Învierea unui veşmânt? A unei naturi? Firea, Adam, nu învie—ci sunt înviate, ‘ridicate din morţi’, în Persoana triumfãtoare a Lui Iisus Hristos. Or, aceastã iconomie nu existase mai înainte; e o noutate iconomicã, ceva nemaivãzut, ceva nedeductibil.
Învierea lãmureşte dezbaterea despre ‘omul asumat’; Logosul nu învie, nu e slãvit astfel. Omul Iisus trece pragul Învierii. Învierea completeazã istoria naturalã, mersul obişnuit al lucrurilor—nu e deductibilã din ele. E un fapt—nu o deducţie.
‘Ce’ a înviat la Paşti? La Paşti nu a înviat ‘ceva’—ci Cineva, omul Iisus Hristos.

‘Învierea e un fapt fizic nou’, scria Tresmontant (în ‘Şaul care se numeşte deasemeni Paulus’). Ea introduce o noutate radicalã inclusiv în legitãţile fizice, pe care le implicã în iconomia aceasta nouã. ‘Învierea Domnului e un fapt fizic nou, un fapt biologic nou. […] Faptul Învierii e în realitate un fapt cosmologic.’

Învierea e triumful sau biruinţa omului Acestuia nou, nemaivãzut, a Lui Iisus, ILLE HOMO. Învierea demonstreazã realitatea existenţei Lui individuale. Aratã cã individualitatea Lui umanã, omul, ‘trupul’, e neiluzorie—învie ‘cu trupul’, adicã—drept om, ca om. În Înviere, biruieşte omul, Cel predestinat acestui pisc de slavã. Nu poate exista Înviere, fãrã realitatea individualã, personalã, a ‘omului asumat’. Nu învie firea, ci omul. Învierea aratã cã Iisus nu e ‘fire asumatã’, ci om asumat; cã, la Înviere, nu se ridicã dintre morţi ‘firea’, ci omul—care e, totodatã, Adam întreg, neamul omenesc. Însã victoria lui nu se transferã mecanic, ci ascetic, prin strãdanie. Ceilalţi oameni nu vor învia ca o simplã consecinţã a Învierii Lui—ci numai dacã au urmat Legea Lui. El a venit ca sã înveţe o Lege—e numit Învãţãtor—şi bine e numit, cãci este.
Predestinarea nu e arbitrarã, şi nu înseamnã fatalism—ea poate surveni numai în anumite condiţii, la împlinirea vremurilor, şi semnificã o continuare a evoluţiei. Predestinarea înseamnã un pas evolutiv nou—şi rupturã cu vechiul. E decizia Lui Dumnezeu cã a sosit momentul sã ducã Creaţia cu un pas mai departe; de aceea, naşterea Celui predestinat nu poate, nu putea sã survinã oricând. Ea se înscrie în istoria naturalã, în logica, ascunsã, şi dezvãluitã, a acesteia—nu e ceva arbitrar.
La Paştile Domnului, la Paştile cele noi, nu a înviat ‘trupul uman’, ci omul întreg—omul asumat, a cãrui realitate şi existenţã, Învierea o demonstreazã. Marcel din Ancyra credea cã Învierea a fãcut nemuritor ‘trupul uman’, care va fi suprimat, anihilat la Judecatã. Nu cred cã Marcel din Ancyra vorbea despre o unire ipostaticã provizorie sau temporarã—ci, pur şi simplu, despre lepãdarea unui veşmânt—cãci, pentru el, agentul e Logosul, nu Iisus.
Învierea nu e ‘slãvirea trupului’, ci ‘slãvirea omului’—sau trupul trebuie luat în sensul prologului ioaneic, în ‘adevãrul evreiesc’, ca însemnând omul întreg—iar trupul asumat e omul asumat. Asumarea trupului e asumarea omului. Dupã cum subliniazã Tresmontant, o spuneau, implicit, şi evreii—o spune, explicit, neurobiologia. ‘Trupul’ nu e o maşinãrie separabilã, detaşabilã de psihismul corespunzãtor. Slãvindu—se trupul, se slãveşte omul—aşa cum, asumându—se trupul, se asumase omul—nu numai un veşmânt. Iisus nu e Logosul învelit în biologie, camuflat vremelnic în biologie, ascuns în vãlul de carne, disimulat în veşmântul trupului.