Pentru cei grăbiţi, nu e important numărul de ore petrecute citind, ci numărul de pagini citite, rentabilitatea cantitativă, iar paradoxul e dublu, fiindcă se referă la lecturi de plăcere, neobligatorii, şi la opere literare majore, cărora ar fi fost de dorit să le acorde mai mult. Dar graba exhibă plictisul minţii prozaice şi sărace, apatice, care are nevoie de surescitarea externă, de însufleţirea falsă a bâlciului. Ei nu s-ar grăbi, dacă nu s-ar plictisi. Iluzia provine din aceea că graba oferă ceva: însă oferă puţin. Testul e elementar. Avantajul lecturii adânci, domoale, reflexive, negrăbite, e un fapt de experienţă. Dar pentru cine? În vremuri poate mai puţin ipocrite, se utilizau verbe diferite pentru întrebuinţările posibile ale unei opere. Ei nu cred că o operă literară importantă, scrisă într-un timp îndelungat, merită mai mult de … câteva ore. Zeci de ore?
Dacă citeşti neobligat, liber, de ce să citeşti grăbit? Dacă e o operă literară importantă, de ce să o citeşti ca pe un curs răsfoit în grabă? Atât scopul lecturii, cât şi natura operei îi lasă indiferenţi. Ei declară explicit că preferă experienţa mediocră a (cât) mai multor opere, experienţei maxime a uneia. Aceasta arată o credinţă mediocră în literatură, care nu mai deosebeşte între o creaţie literară şi un ziar.
Scopul e de a se simţi respectabili, intelectuali, avizaţi, e utilitarismul absurd al mediocrilor.
Ei citesc pentru a uita că se plictisesc citind, pentru a-şi ascunde lor înşilor că se plictisesc, pentru divertismentul oţios, apatic. Sunt neinteresaţi de sapiditatea operei.