Principiul filozofiei, temeiul său, trebuie să fie principiul determinării, adică euristica, nu ‘faptul’ luat ca nedeterminat. Relevant e numai ce determinări îi pot aduce faptului, ca atare principiul real e acela euristic. Un fapt nedeterminat nu poate întemeia filozofia. Deoarece cunoaşterea sunt determinările, aşadar contează în funcţie de ce voi determina, ce regulă au determinările aduse. O filozofie trebuie să fie o euristică, un mod de a cunoaştere; e simptomatic că F. rămâne la triumfalismul naiv, limitându-se numai la remarci despre obiectul posbil al filozofiei şi escamotând metoda, chestiunea euristică. Ce modalităţi de cunoaştere, ce perspectivă euristică distinctă oferă o filozofie?
Temeiul filozofiei e cunoaşterea, nu obiectul ei. E ceea ce scolasticii din sec. XIII ştiau, iar mulţi moderni escamotează. Metoda unei filozofii contează mai mult decât obiectul ei.

Ceea ce tinde să crispeze, să falsifice, să anuleze, să

Şer Şah, împăratul Hindustanului. E o istorie a rapacităţii.

În termeni de ineficienţă (sau inutilitate crasă). Susceptibilitatea e un moft, reversul unei iluzii.

Vaticanul II nu a ‘protestantizat’ Biserica mai mult decât Calcedonul l-a reabilitat pe Nestorie sau pe adopţionişti. Efesul nu a însemnat reabilitarea apolinarismului. Iconodulia nu a însemnat revocarea proscrierii idolatriei. Există o direcţie modernă, pe care protestantismul a urmat-o primul; o situaţie tipică e aceea a biblisticii. Exegeza modernă nu înseamnă protestantizarea exegezei. Clericalismul a fost greşit, indiferent dacă protestanţii l-au denunţat sau nu, iar emanciparea de clericalism nu înseamnă … protestantizare. Teologii laici majori au fost cei preconciliari; nu predicatorii americani convertiţi, ci tomiştii europeni, Chesterton, Claudel, etc.. Laicii teologi au precedat Sinodul, nu au apărut ca urmare a lui. Vaticanul II a generalizat debarasarea de clericalismul anacronic. Declericalizarea e o direcţie apuseană modernă. Protestanţii i-au precedat pe catolici, dar faptul că cei din urmă au dat curs principiului nu înseamnă că au … preluat concluziile protestanţilor. Exegeza catolică modernă nu înseamnă că protestanţii liberali au avut dreptate. Calcedonul nu înseamnă că Nestorie a avut dreptate. Chiar pe pragul Reformei, au trăit Erasm şi Morus. Clericalismul medieval a fost o formă, situaţia unei vremi, şi nici nu merită sufixul peiorativ. Nivelul teologilor laici a scăzut abrupt după Sinod.
Apparent, la Efes a triumfat apolinarismul.

Câteva romane despre care să pot scrie ca despre ‘Quijote’ (există persoane care n-au aprehensiunea rusului …).

‘Concreteţea’ artei nu e aceea a istoriei. Arta nu e … ‘realul’.

Discernământul legal e frica de repercursiuni, estimarea consecinţelor, nu ‘posibilitatea alegerii virtuţii’, îndrăgirea binelui; legea estimează dacă cineva era în măsură să conştientizeze repercursiunile. În creştinism, libertatea voinţei se referă nu la obiect, ci la subiect: libertatea faţă de urmările traumelor. Nu se referă la o dilemă, ca pentru ‘oamenii liberi’ ai nihilismului, ci la consecvenţă, la libertatea de a şi face ceea ce doresc; faptul e semnalat de Sf. Pavel. Libertatea nu înseamnă a hotărî ceea ce doresc, ci a face ceea ce doresc. E libertate a lucrării. Se referă la faptul de a da un sens nu numai mintal, fictiv, ci şi efectiv. Se referă la decizia de a acţiona, la alegerea acţiunii. Creştinismul analizează voinţa în termenii unei obiectivităţi axiologice. Se referă la a realiza ceea ce am ales. Obiectul alegerii e, în principiu, dat; dar însăşi conştientizarea lui depinde de sănătatea morală. Omul neliber e neliber să lucreze. Această sclavie a voinţei e şi o sclavie a cunoaşterii. Idealul însuşi apare distorsionat. Dar termenul de referinţă nu e ‘libertatea’ fiinţei ci, dimpotrivă, sclavia ei, faptul că şi cunoaşterea binelui, şi lucrarea lui sunt imperfecte.

Puterea trebuie încercată cu ceea ce are putere; înfrângerea celui debil nu demonstrează putere.

Stroheim & Cagney & Murphy.

Nu e deajuns să nu existe Dumnezeu, pentru a se da drumul la troacă, la complicitatea feroce a ipocriţilor. Şi nici omenia nu trebuie scuzată, ipocrit, nedemn, prin apartenenţa religioasă, de la adăpostul pavezei confesionale.

Mă gândesc că toate operele acelea monastice, etc., mi-ar da dreptate, dacă m-aş obişnui cu îngăduirea, în locul exigenţei tăioase, crispate. Unele sunt lucruri pe care le-au cunoscut şi înfruntat şi alţii ….

Clasorul afganului: ‘Case fără uşi’, ‘Am locuit întotdeauna …’, o pastişă lovecraftiană, ‘Casa din codru’, ‘Baru Cormorant’, alte trei romane, o istorie afgană, o lucrare de statistică.

‘Frica de pierdere şi durere’ …. Distopia feministă.

Patriotismul ţâfnos şi obtuz al sec. XIX e adesea descurajant. Însă remedierea pornirii aceleia nu e la îndemâna oricui. ‘Ograda’, ‘târguşorul’ sunt şicane absurde. (Rămâne de presupus cum s-ar fi simţit protestantul englez în Germania, unde n-ar mai fi avut alibiul, scuza religiei locale. Se simţeau patrioţii victorieni mai în largul lor în alte ţări protestante?) Însă înverşunarea xenofobă părea onorabilă, în orice caz acceptabilă social, normală: aversiunea demonstra instincte sănătoase; vremea romanticilor francezi shakespeareieni venise, dar aceea a lui Dryden trecuse de mult …. Există o remediere a încrâncenării, care e numai surogatul a ceea ce trebuie obţinut. Există xenofobia francă, explicită, şi se poate remarca faptul că e o limitare; însă remediul e, adesea, numai caricatura, simulacrul.

Adesea, şi nesurprinzător, gusturile literare ale filozofilor sunt căutări ale filozofiei, dibuiri, ca atare axate pe dibuirea ‘adevărurilor filozofice’ ale literaturii, a ‘filozofiei înveşmântate literar’, iar impresia, chiar dacă e autentică, e imediat explicitată în termeni neliterari. La un moment dat, impresia de artă poate să existe, dar înţelegerea ei nu scapă orientării principale a minţii, tiparului.

‘Stingerea postului’, ‘postul bucuriei’.

Monolitismul şi discontinuismul: religie, filozofie, medicină.

Geniul şi realizările, operele, lucrările. Profesional, Simmel a fost un profesor de succes, un succes la catedră, chiar dacă poate nu atât de mult pe cât şi-ar fi dorit-o; dar nu e o apariţie meteorică, o promisiune, ca Weininger, nici un autor ca Rozanov sau Bloy. În orice caz, a avut o carieră universitară mult mai autentică decât a lui Schopenhauer, şi mult mai puţin anostă decât a lui Kant. Reputaţia lui a creat o legendă care face să fie uitat universitarul sârguincios, sociologul sârguincios.

Primii scolastici predau adevărurile credinţei, explicau doctrina, teologia Bisericii. Ulterior abia, reflecţia s-a răsfrânt asupra ei însăşi. Dar începutul nu disjungea învăţământul teologic de lucrarea pastorală. Abia apoi a trecut în primul plan virtuozitatea. Scolasticii au ajuns să predea tomismul, sau scotismul, sau albertismul, sau nominalismul. Însă primii scolastici predau teologia Bisericii, teologia catolică. Scopul învăţământului teologic le era foarte limpede. Facţiunile, partizanatul, exclusivismul au şubrezit şi ele credibilitatea scolasticii. O lovitură a venit din partea heliocentrismului şi a anulării ştiinţifice a cosmologiei medievale.

Minţile neobişnuite pot comunica imagini, creaţii relativ obiective, nu sentimente; comunicarea directă a sentimentelor e o încercare ignorantă. Imaginile nu vehiculează nici ele aceste sentimente insolite, însă pot da o idee despre neobişnuitul minţii, îl pot sugera. Comunicarea directă e ineficientă. Expresia e posibilă prin medierea indirectă a imaginii. Aceasta nu generează ceea ce a generat-o, dar sugerează neobişnuitul. Expresia directă le e tributară banalităţii, abstracţiunii şi echivocului limbajului obişnuit. E nevoie să modelezi, nu să enunţi. Sentimentele enunţate rămân necomunicate.

Dim., la radio, pomposul Ovidiu Niculescu, şi metrul liniar al ineditelor lui Odobleja.

Odobleja, Valéry, Servien, şi unii medievali şi renascentişti, ‘scientismul medieval’, cvasi-pitagoreismul readus de simbolism şi de înţelegerile formaliste, algebrizante, schiţarea unei algebre a minţii.

Westernuri & policieruri, sentimente & anticipaţie & goticul & comedii.

Dacă arta încurajează şi înviorează, ea nu încurajează în direcţia vieţii, adică arta nu dezvăluie binele vieţii cotidiene, şi asta chiar când ‘reprezintă viaţa’, pentru că adevărul ei inefabil e cel al artei, cel propriu, arta nu e sociologie, arta ne poate învăţa cel mult că ‘viaţa reprezentată în artă, viaţa din artă, merită trăită’, însă aceea e imaginea vieţii, nu experienţa ei obişnuită. Filozofia poate să elucideze viaţa, însă arta elucidează numai creaţia ei proprie, viaţa imaginată. Montaigne se încuraja citind filozofie. Romanele nu pot concilia cu viaţa obişnuită, deşi pot să sugereze o înţelegere, sub rezerva testului, a încercării. Arta nu poate arăta că ‘viaţa merită trăită’, pentru că oferă imaginea vieţii, ea poate cel mult sugera că ‘viaţa imaginată merită trăită’. Există aici un echivoc al imaginaţiei care, neconştientizat, poate juca o festă. E ceva ce nici Cervantes, nici Flaubert n-au admis, pentru că ei atribuie ratarea surogatelor, literaturii senzaţionaliste, neinvestite şi neizbutite artistic. Personajele lor sunt amăgite, ameţite, iluzionate, înşelate de născociri extravagante.

Wayne şi Dudikoff, pentru a înţelege cum cineva poate fi cunoscut, fără a fi şi celebru; până la un moment dat, Wayne a fost ca Dudikoff sau alte ‘vedete din liga a doua’.

Cinemaul ca giuvaier. Inefabilul & actorii.

Pleşu despre ziarişti.

Perspectiva fizicii moderne poate fi scălâmbăită din unghiul aristotelismului, dar substratul ei e altul: validarea experimentală. Predicţiile corecte şi utilitatea tehnică sunt criteriul faptelor. În acest mod, impulsul şi mişcarea în fizica modernă nu sunt o chestiune de convenţie. Rezumatul fizicii anterioare (care nu a expirat abia cu Newton, ci cu mecanica din Evul Mediu) omite tocmai spaţiul absolut. Fizica aristotelică nu progresa; orice progres, încă din timpul scolasticii, a însemnat contrazicerea ei (nu e întâmplător că eruditul care a reabilitat fizica medievală a fost un modernist). Pentru paseişti, fizica lui Aristotel e desăvârşită, sau cel mai frecvent corectă, ceea ce e implauzibil şi se reclamă de la modelul oracolului, al autorităţii. O perspectivă ca cea a lui Wittgenstein, a discontinuităţii ştiinţelor, explică divergenţa. Jaloanele mişcării în fizica modernă sunt convenţii nu pentru că sunt arbitrare sau imaginare, ci deoarece sunt relative. Cu alte cuvinte, situaţia provine din falimentul cosmologiei antice, ptolemeice. Probabil că ipoteza reală a fizicii aristotelice e spaţiul absolut, prin urmare cosmologia antică, iar principiul euristic al fizicii moderne e verificarea experimentală, predicţia şi eficienţa tehnică. Cu toate acestea, paseiştii par neimpresionaţi de eficienţa empirică a fizicii moderne (căreia îi lipseşte nobleţea şi demnitatea filozofică a fizicii antice). Matematizarea e o altă diferenţă indiscutabilă.
Fizica aristotelică e o filozofie a naturii, o analiză metafizică a naturii.
Bineînţeles că ‘descoperirea faptelor’ a fost condiţionată de asumarea unei atitudini ştiinţifice noi, însă aceasta nu relativizează obiectivitatea faptelor. Iar perspectiva nouă, matematică, o putem numi şi o analiză mai bună a faptelor: faptele au fost analizate mai bine.
Deosebirea dintre cele două mecanici e aceea dintre mişcarea în spaţiul absolut şi mişcarea în spaţiul relativ.

Citind despre ‘Rawhide’, mi-am amintit atât de westernurile cu Scott din anii ’30, cât şi despre filmul de suspans cu Marilyn M., ‘Niagara’ ….

Specializările inşilor în societate le amintesc pe ale elementelor corpului; iar unii sunt ca rana, ulcerul corpului. Ei sunt o rană în întregime, o plagă, dar în interiorul societăţii sunt numai o parte bolnavă.

‘Pasul …’: 2 & 3 & 1 & 3 & 1 & 1 episoade.

Realitatea, moralitatea, valoarea sunt axe ale gândirii umane, apriorisme. Neutralitatea morală e o fantasmă. De obicei, ea înseamnă încuviinţarea altei morale, negarea unor principii în numele altora. Situarea înafara acestor apriorisme ar face gândirea ineficientă.

Regalitatea lui Iisus, ‘mare perdant’, eşecul, tronul, ce ‘ar trebui să domnească’; nu ‘mare efort’, ci urmarea. Chiar lecturile biblice exhibă răstălmăcirea, regresul. Predica arată o interpretare defetistă şi moralistă. Gaulle, fiica mezină, ‘acum e ca toţi ceilalţi tineri’, Yvonne. ‘Credinţa în înviere’. Semnificaţia dată sărbătorii e aceea a ‘aşteptării mesianice’, a ‘disjungerii puterilor’, nu a eshatologiei realizate. Între politizarea triumfalistă interbelică şi prozaismul postconciliar, putuse fi o sărbătoare a harului, sau a eshatologiei realizate, adică a realităţii Împărăţiei. E Împărăţia harului.

Tipologia şi înrudirea. Exegeza rezonabilă, perspectivismul, e o idee antebelică.

Sideful.

Cf. joi: bonurile & expatrierea.

Puterea, autoritatea efectivă a retoricii antice, a ingeniozităţii formale, o vedem în exegeza creştină, şi în credibilitatea pe care putem să presupunem că o avea. Alegorismul mecanic, nerezonabil, e subzistenţa spiritului retoricii antice, şi mărturia creditului ce îi era acordat.

Răbdarea, acţiunea, intenţia, naivitatea. Inutilitatea şi eficienţa acţiunii.

Ceremoniile şi ritualismul răsăritene nu sunt mai convingătoare prin ele însele decât acelea budiste, ascetica răsăriteană nu e mai autentică decât aceea Theravada. Ceremoniile nu trebuie să fie criteriul alegerii unei religii. Religiile asiatice au şi ele ceremonii şi ascetică. Aşa după cum cred de mult, unii creştini apuseni caută Zenul creştin. O religie trebuie să convingă, să seducă, însă nu prin ceremonii şi procesiuni. Slujbele de la Templu au o evaluare severă în Scriptură. Ceremoniile nu exhibă decât ritualismul.

Principiul şi exagerarea & mediocritatea & junimiştii, abstracţiunea conjecturilor biografice, plauzibilul şi probabilul (ar fi părut implauzibil ca principalii autori, poetul, dramaturgul şi naratorul să fi fost prieteni, sau măcar să se fi cunoscut) & ateismul în sec. XIII (nevoia de a dovedi). Deismul. Ceea ce e rezultat verosimil, şi ceea ce e exagerare, sau modă.

Sf. Toma credea că a găsit la Aristotel o ştiinţă, cu rezultate, nu nişte sugestii sau o inspiraţie. Sf. Toma nu se inspiră din metafizică, ci o preia ca pe o ştiinţă.

Sfinţenia lui Iisus nu vine de la om, în sensul în care sfinţenia nimănui nu vine de la om. Dar e sfinţenia omului. Cine afirmă că harul nu e meritat, se referă la faptul că harul nu e meritat în termeni contractuali, nu e ‘achitat’ de om, nu e cuvenit legal. Însă pretinde răspunsul uman cuvenit într-o ordine nonlegală. Contractul, achitarea de termenii contractuali nu mântuieşte; dar ceea ce e simbolizat în acest mod e o ordine, o legitate, nu haosul. Legea exclude dinamismul, scrie Sf. Pavel; însă harul e dat tocmai în termenii dinamismului, ceea ce nu e complet caracterizat prin înlăturarea inteligibilităţii. Nu toţi oamenii gândesc cu o aceeaşi minte. Din cauza naturii abstracte a limbajului, pactul poate să fie răstălmăcit la un anume nivel. Pactul e susceptibil de o răstălmăcire legalistă; însă legătura dintre har şi lucrări rămâne necesară. Negarea legalismului, antică sau luterană, e echivocă. Legalismul nu e depăşit prin căderea sub nivelul său, pentru că legalismul nici nu e cel mai de jos nivel. Mulţi vameşi şi prostituate au rămas sub nivelul legalismului, sub nivelul farizeilor. Nu e deajuns ‘să nu faci ca farizeii’. Nu e deajuns ‘să nu te asemeni lor’. Creştinismul nu e o religie a bunei cuviinţe, a purtării cuviincioase, ca acelea chineze. Din perspectiva utopismului mesianic, e normal ca farizeismul să indigneze mai mult decât mizeria anostă, pentru că de la farizei se putea aştepta mai mult. Însă polemica împotriva farizeismului nu trebuie să devină o formă de populism, în care cel mai onorabil lucru e să nu fii formalist. În confruntarea lui Iisus cu farizeii se întâlnesc două maximalisme contrarii: unul profetic, celălalt legalist; amândouă erau maximalisme, concurente, ca atare impactul a fost mai vehement. Această polemică antilegalistă, reluată de Sf. Pavel, nu trebuie răstălmăcită ca laxism. Se aştepta prea mult de la lege, de la prescripţii, au crezut Iisus şi, apoi, Sf. Pavel.

Bătrânul e rezultanta năravurilor de-o viaţă, a deprinderilor. Indirect, aceasta arată natura atavică şi inferioară a năravurilor, subzistenţa a ceea ce e automat şi subuman. Arată şi eşecul de a adăuga cu adevărat ceva.

Acea formă de gotic burlesc, care azi unora li se pare stângace, însă a început drept o variaţie oferită publicului care lua goticul drept ceva dat. Era o ‘joacă cu goticul’. Termenul de referinţă nu era comicul, comedia, ci se pornea de la gotic, care era abordat cu umor. Nu erau parodii. Goticului îi era dată o formă umoristică, hazlie, neconvenţională, nu comediei îi era dat un pretext gotic. Goticul era substratul, nu pretextul; fenomenul a fost întâlnit şi în anii ’80, drept comedii terifiante. Acestea sunt divertismente pentru cei cărora le place goticul, sau sunt foarte obişnuiţi cu el, nu pretexte pentru comedie, nici parodii. Goticul burlesc presupunea coexistenţa, pe piaţă, a formei directe. Ca atare, ne putem gândi la poemele cavalereşti umoristice, la epopeile umoristice, care nu erau parodii; Ariosto nu parodia genul. O altă asemănare e dată de romanul istoric de aventuri, sau de unele naraţiuni de anticipaţie, ca ale lui Verne, net distincte de parodiile aceluiaşi (ca ‘Servadac’ şi ‘Ox’, unde nu e anticipaţie umoristică sau burlescă, ci umor cu pretext anticipativ). Ariosto dă trăsături umoristice. Putem numi această formă, ‘parodie intrinsecă’. Umorul nu e întotdeauna negarea genului, sau negarea lui în principiu, absolută, radicală. Pentru comedie însă, genul serveşte ca pretext.

Ortodoxia înfăţişează mai mult un fapt eclezial, decât o teorie a lui. E posibil ca ecleziologia euharistică să nu reziste criticii; însă forţa ortodoxiei e faptul, nu teoria acestuia. Poate că teologii ortodocşi explică greşit principiul propriei biserici. Dar argumentele împotriva unor teorii din sec. XIX şi XX nu sunt argumente împotriva faptului. Pentru că nu există argument împotriva faptului. Dacă acest fapt înseamnă har sau trăsături ale culturii bizantine ori răsăritene, e altceva. Se poate ca ortodoxiei să nu îi dea viaţă principiile enunţate de ecleziologia euharistică. Însă aceasta infirmă teoria, nu şi faptul pe care ea dorea să îl explice. Ecleziologia, de la Homiakov la Afanasiev, e o încercare teoretică. Dar eventualul său eşec nu pune în discuţie faptul. Poate că faptul nu e bine explicat. A fost semnalată circumstanţa că aceştia erau teologi de cultură apuseană. Însă catolicii ar trebui să înţeleagă şi natura faptului, nu numai valabilitatea teoriei. Catolicii se iluzionează că, dacă i-au contrazis pe Homiakov şi Afanasiev, au contrazis faptul pe care cei doi încearcă să-l explice. Ortodocşii nu îşi înţeleg biserica drept redusă la instituţia episcopală. Conciliaritatea însăşi e o pistă falsă. Pentru catolici, autoritatea episcopilor înseamnă conciliu şi tratative. În ortodoxie are un rol însemnat şi instituţia monastică; ceea ce e, din nou, un fapt. Gestionarea învăţăturii nu e una piramidală.

Ieri (marţi) şi azi, vânturând ziarul din 22 sept..

Marţi, 11 dim.—1 ½: aer, patru ţigări. 3 ½: prânz (doi cârnaţi). De la 7 ¼ seara la 9 ¾, citit; de la 10 ¾ seara la 12 ½ dim., ‘Dealurile …’.
Vin. seara, citit 35 pag., 5 ¼ seara—7 ¾. Vin. seara, după 9 ½, 4 & 7 ţigări. Ideea paletei de genuri. Când e nevoie de cantitate, când aceasta e un beneficiu, şi când nu. Uneori, ‘o seară de cinema’, câteva filme. Ideea sentimentelor, cinemaul satisfăcător emoţional.
Dum. seara, citit: 5 ½--7, reluând manualul de istorie a religiei evreieşti.
Dum. seara, 10.20 seara—11.40. Sb. seara, 11.10, 12.10, 1.10 dim..
Mi., 12—3 ½: citit. Lapoviţă.

Precizia scolastică şi însufleţirea slavă.

Bruscheţea, după 11 seara. ‘Shanghai’, ‘Ultima femeie …’, ‘Noaptea fiarei …’. Episoadele.

Luni seara, 110 mii [web]. Marţi, 114,7 & 155 & 85 mii [cârnaţi, salată & ţigări & plăcintă, cola].
Mi., 155 & 208,8 & 155 & mii [ţigări II & polonezi, pâine, cola & ţigări I & ].
Joi, 60 & 270 & 20 & 196,9 & 10 & 300 mii, şi 2,72 mil. [ştrudele & bilete & ţigări, icetea & cafea & bilet & cazare].
Vin., 155 & 48,7 & 226,3 mii, şi două bonuri [ţigări II & choux …, cafea, pâine, varză & ţigări, cola, salată, cafea].
Vin. dim. mai aveam 3 & 3 & 15 & 3 ½ & 8 mil., plus 0,6 mil. din leafa precedentă, plus cardul [leafa curentă & leafa din haină & alte lefuri].
Sb., 155 & 20,9 mii, şi două bonuri [ţigări & desert, profiterol, cola].
Dum., 100 & 155 & 66,1 mii [ziarul & ţigări & eclere, pâine, usturoi]. Dum. seara, trei bonuri [cozonac, pandişpan, portocale, smântână, polonezi].
Luni, 155 & 155 & 30,4 mii, şi un bon [ţigări II & choux …, ketchup & ţigări I & cola].
Marţi, 155 & 1,7 & 500 mii, şi două bonuri [ţigări & cozonac, lapte, cremă, cola & factură].
Mi., 50 & 39,2 & 155 & 431,5 mii, şi două bonuri [gustarea & ardei umpluţi, pâine, smântână, cola & ţigări & tel.].

Mi. seara, 52,39.

Ideea e de a cheltui 3 ½ mil. săptămânal (7 mil. lunar).
Vin., 430 mii; sb. şi dum., 500 mii. Luni, 340 mii. Azi & ieri, 155 mii (ieri); restul, de pe card.