Eu nu cred că stilul eseurilor lui Montaigne aminteşte de vreo … tavernă; nu mai mult decât stilul lui Derrida aminteşte de vreo discotecă.
Nu putem deosebi stări de conştienţă, deosebind lucruri. Certitudinea ‘carteziană’ presupune un mod de atemporalitate, care face irelevant momentul de certitudine, inspiraţia. Există un abuz de interacţie intelectuală, aşa cum există şi unul alimentar, sau chimic. Premisa dezbaterii universitare e că personalul nu îşi are locul în cunoaşterea obiectivă. Aceasta poate despovăra, dar şi sărăci înţelegerea. Refuzul dezbaterii neutre poate însemna eschivare, dar şi prudenţă.
Există o limită dincolo de care ‘regulile discursului universitar’ devin ca şi prescripţiile observate de farizei: exprimă o obtuzitate şi placiditate împovărătoare, costisitoare, pedante, dar ineficiente.

O postare din iunie ’12 despre ‘adevărul integral’, legi, alimente şi locuinţă răspundea în avans aceleia despre ‘catehismul Vaticanului II’. (Enunţul dilemei lui Garrigou nu poate să fie corect şi să arate că dilema e falsă.)

Într-un anume sens, antropologia a fost, dacă nu frânată, oricum deservită de lozincile personaliste ale sec. XX, când ar fi fost necesară, şi posibilă, o elucidare a specificului fiinţei umane (‘o elucidare a naturii persoanei’, dacă nu e oximoronic). Rezumatul disputei dintre De Koninck şi Eschmann sugerează o carenţă a teologiei; însă antropologia ‘chipului dumnezeiesc’ cerea o înţelegere a fiinţei umane dincolo de ‘individul speciei’ (corelată cu cristologia ‘naturii umane deţinute’ de Iisus). Iisus nu a fost înţeles, în termeni tradiţionali, drept o persoană umană, pentru că nici oamenii înşişi nu erau înţeleşi în acest mod.
Pe de altă parte, ce Părinte sau teolog scolastic a afirmat despre Iisus că ‘nu e o persoană umană’? Cum e definită persoana, pentru a nu îi fi atribuită lui Iisus? Ce anume din ceea ce are o persoană umană, nu are Iisus? Ar putea să fie un raţionament vicios, circular.
Dacă persoana desemnează inefabilul, ‘chipul dumnezeiesc’, inima la care se referă Catehismul, nu văd cum ar putea să nu îi fie atribuită lui Iisus. (‘Coexistenţa persoanelor’, Logosul şi omul, nu e decât teoza, unirea firilor.)

Antinomie: fanatismul necesar sau util, care înseamnă pătrundere, însă şi mărginire, obtuzitate; e o antinomie, dar şi ambivalenţă, şi ar putea fi menţionată necesitatea mai multor criterii, neierarhizabile. (Reflectând la pedepsirea ereticilor, la severitate, căreia i-aş putea răspunde cu scepticismul, chiar cu agnosticismul)
Nu fanatismul (ca patologie) poate fi pătrunzător, ci intensitatea preocupării. Simetric, există şi o toleranţă placidă, a indiferenţei. Relativismul, perspectivismul, largheţea, scepticismul pot fi şi ele obtuze. Nu e suficient să negi fanatismul, pentru a fi liber.
Gândul meu începuse de la personalism, remarca lui Marcel despre Paul al VI-lea (explicabilă dată fiind înţelegerea vremii, persecuţiile, ostracizarea unor catolici), ‘umanismul autentic’, cuvinte şi idei.

Creştinului îi e mereu interzisă acea certitudine şi asigurare care înseamnă placiditate; găsind ‘ceea ce e bun la sfinţi’, el trebuie să discearnă acest bine, să aleagă. Înţelegerea îi revine mereu, nu e delegabilă. Geissler, scriind despre lumina sfinţilor, îl citează pe Newman: ‘ei sunt mereu standardul nostru al dreptăţii şi binelui’. Creştinul ar trebui să înţeleagă cum, din perspectivă soteriologică, discernământul său, cunoaşterea sunt mai importante decât deciziile Curiei, decât tergiversările sinoadelor, etc.. Aspectele practice nu sunt prin definiţie chinuitoare, tracasante, extenuante. Dincoacele e şi răgazul, Biserica nu e o cazarmă. Modelele cazone nu exprimă adevărul profund.
Dacă ne gândim la cei din generaţia lui Congar, Lonergan, etc., aceia născuţi în primul deceniu al sec. XX, ei au trăit şase decenii neintimidaţi. Mai înainte, Rousselot şi Maréchal. Ideea nu e obedienţa, care devine servilism şi dezgustă. Acei pionieri trăiau, gândeau, acţionau.

Un blog despre opere, idei, subiecte (sacramentologie, etc.).

Faptul că ‘simt lucruri’ nu e la fel de evident …. Ceea ce vrea să afirme neotomistul e că nu e raţional să te îndoieşti de experienţa obişnuită, dar decide aceasta tot printr-un postulat, gnoseologic: întemeind certitudinea pe rezonabil, pe raţionalitate: omul obişnuit, în împrejurări oarecare, nu se îndoieşte de mărturia simţurilor, care nu îi e exterioară cunoaşterii. Ideea e că îndoiala carteziană e fie pedantă, fie nesinceră, ipocrită.

Cel căruia Dumnezeu îi cere mult, îi acordă mult (Sf. Simeon, prudenţa). Trebuie să interpretăm nu simboluri, ci situaţii. Situaţia dă semnificaţia simbolului. Cântecul lui Martin, ascultat de un celibatar, nu de un chefliu din Vegas ….

Patru westernuri din ’55-’66, un film de suspans, o comedie, un film gotic.

Ca în oricare altă vreme, există Sarah şi Marx, există Chaput şi catehiştii elveţieni. Ghiftuirea cu lexicoane nu face pe nimeni teolog; există atâta ingenuitate în simplismul cu care unii analizează harul, etc., de parcă teologia ar fi banală, o chestiune de isteţime plebee.

E o chestiune de registru al sentimentului, al emoţiei.

Omul nu ‘cunoaşte prin simţuri’ în modul în care cunoaşte prin silogisme. Descartes, fără să fie idealist, căuta un principiu absolut universal, şi credea că raţionamentul e mai sigur decât percepţia. De activitatea mintală nu te poţi îndoi în niciun moment, ea nu e dezminţită, sau dezminţibilă. E nefalsificabilă, nu există eventualitatea înşelării. Omul cunoaşte ‘prin simţuri’, dar activitatea mintală nu are această funcţie instrumentală, ci e gândirea, adică sentimentul existenţei nemediat. Principiul cartezian e bun, dar şi steril; eu cred că Descartes avea nevoie de acest principiu în vederea a altceva, a întemeierii metafizicii. De fapt, principiul nu duce prea departe, şi ca să ajungă, să răzbească la metafizică, autorul are nevoie de ipoteze (Dumnezeu e neînşelător, veracitatea). Însă tocmai pentru că Descartes probabil că nu e interesat (sau tentat) de solipsism, trebuia făcută gnoseologia omului obişnuit, care de obicei nu se îndoieşte de realitatea percepţiilor lui. Metodologia carteziană se referă la realitate, sau la cunoaştere? El pare să (poată să) spună nu că percepţiile sunt înşelătoare, cât că sunt ireale; probabil că există aici un echivoc între realitate şi cunoaştere, între a exista (a fi real) şi a fi cunoscut.

Duplicitatea umană e mai întâi lăuntrică, provine din neunirea minţii, şi din vulnerabilitate.

Atâtea greşeli provin din ceea ce credem că ştim, nu din ceea ce (ştim că) ignorăm.

Dacă nu toate există în aceeaşi măsură, păcatul are o existenţă deficientă.

Profunzimea situaţiilor umane, semitonurile, surditatea.

Realizarea profesională coincide adesea cu distorsionarea severă a umanului, e ‘plata’ pentru avansare, pentru ‘carieră’.

Secvenţe: secvenţe din câteva filme ….

Garrigou începe cu Parmenide, Aristotel, potenţă şi act. Adică face inteligibil principiul identităţii în devenire, în transformare. ‘Statuia provine din lemn sculptabil.’ Obârşia statuii e lemnul sculptabil. Poate ceva să existe fără formă? Lemnul nesculptat nu e lipsit de formă, nu e inform. Atomii nu sunt informi. ‘Materia primă’ nu există nicăieri în natură.
Una din ‘cele zece consecinţe în ordinea fiinţei’, propuse de Garrigou în ’25 e că ‘materia în sine e inexistentă şi incognoscibilă’. Ceea ce, aparent paradoxal, e adevărat: nu există materie informă. E un mod de a afirma că materie informă, amorfă, nu există. Orice existenţă fizică provine dintr-o altă existenţă fizică. ‘Materia primă’ e o ‘situaţie ideală’. Cu alte cuvinte, esenţa ‘materiei prime’ implică inexistenţa. Totuşi, dacă ‘elementul inteligibil’ e distinct de materie, în ce mod există această materie, ca distinctă de cognoscibilul obiectelor. Toată materia e formă, forma se modifică. Potenţa e o capacitate care poate să nu fie actualizată. E o încercare de a explica dinamismul formei, prin ce e materia dinamică. (Ideea dominicanului, ca şi a teologilor romani, e că acestea sunt teze, nu doar … postulate. Aprecierea cuiva despre valoarea lor, ca şi absurditatea patentă a … alternativelor propuse, măsoară declinul survenit în cei şaizeci de ani.)
Minunile pot fi cunoscute natural, dar dumnezeirea ‘aşa cum e în sine’ nu poate să fie obiectul vreunei facultăţi create, cf. celei de-a cincea consecinţe în ordinea operaţiei.
Dar potenţa obedienţială nu e simultan ‘o însuşire a firii’ şi ‘proporţională cu scopul supranatural’. Dar e vreuna din cele două? Harul dă accesul la supranatural, care croieşte virtuţile.
Garrigou reitera eficienţa ‘adevărurilor simţului comun’.
‘Adevărurile simţului comun’ sunt valabile prin ‘profunzimile lor filozofice’. Scepticismul în viaţă şi acţiune merge mână în mână cu fideismul. Garrigou era deopotrivă inamicul implacabil al fideismului, împotriva căruia avertiza cu severitate. Îi displăceau cedările fideiste, concesiile. Undeva, demască ‘sinceritatea îndoielnică’, ineficientă, eronată.
Simţul comun trebuie întremat prin analiză profundă, nu vânturat ca lozincă.
Această altitudine filozofică s-a estompat. Garrigou înţelegea situaţia filozofică a adversarilor cu probitate, nu există, aici, obtuzitate sau antipatie sau vindicativitate. Ci luciditatea unui filozof ca puţini alţii. Iezuitul Charles, citat de dominican, remarca faptul că voga teologiei istorice provenea din, şi încuraja discreditarea filozofiei, în direcţia aceluiaşi scepticism bont şi a fideismului bleg. Cu aceeaşi ocazie, dominicanul reiterează meritele lui Cajetan, îi reafirmă semnificaţia filozofică. Obiecţia unor progresişti a fost inapetenţa. Însă declinul poate fi şi el modern …. Modernitatea nu justifică; dar orice om hotărăşte pentru sine. Momentele decisive sunt: 1914, 1916, ‘Humani …’, ‘Optatam …’, 1965 (atât momentul Sinodului, escamotat, cât şi cel al elucidării), Codul nou.

Având sentimentul că citesc o pagină majoră de filozofie.

Când port veşmântul franciscanilor, sau pe al sihastrului francez.

Împotriva scolasticii s-a strâmbat din nas. Dar obiecţiile sunt generice, cu totul extrinseci, şi irelevante filozofic. Într-un cuvânt, antipatie. În parte, a fost mimetismul preoţilor, ruşinea de a fi ‘scolastici tradiţionali’, într-o vreme a fenomenologiei, etc.. La foarte puţini (Gilson, Lubac, probabil că nu şi Maritain, care se situa în continuitatea exegezei tomiste tradiţionale), critica a fost internă. Apelul tradiţionalist al lui Garrigou e rezonabil: progresiştii nu consimţeau să observe că şapte veacuri de scolastică (şi nu numai momentul din al treilea sfert al sec. XIII) însemnau tradiţie, erau tradiţie: şapte veacuri!
În esenţă, logica n-a convins, tradiţia n-a îmbiat, autoritatea n-a izbutit. Restaurarea a fost gestionată bine, dată fiind mărturia neotomismului câtorva laici. Însă, din nou, mişcarea a fost discreditată de disensiuni interne, de controversa direcţiilor coexistente (tomismul laicilor nu a fost şi cel al Curiei, deşi probabil că nici Garrigou nu era atât de … wolffian pe cât au pretins adversarii lui …).

Caritate înseamnă şi să-l iubeşti pe cel care dezvăluie adevărul, pentru că o face, şi, mai înainte, să nu amalgamezi. Caritatea nu poate fi alibiul sau scuza indiferenţei faţă de adevăr, nici nu poate însemna represia simţului adevărului. Caritatea e deplină şi în iubirea pentru cel care află adevărul. Canonizările sunt o formă, efectivă şi simbolică, a carităţii. Caritatea mai înseamnă şi să îl iubeşti pe cel care greşeşte, nu în sau pentru greşeala lui, ci în pofida ei, făcând distincţia, conştientizând.

‘Noua teologie’ a fost şi o legitimare, o credibilizare a obtuzităţii filozofice contemporane. De ce? Pentru că înainte de a se adresa preocupărilor contemporanilor, de ‘a asculta’, ‘noii teologi’ căutau o rezolvare a propriilor dileme. Dilemele propuse sunt, mai întâi, acelea ale chiar ‘noilor teologi’. Solicitudinea pastorală, departe de a fi fundamentală, serveşte tendinţe ale clerului, ale universitarilor, şi ale indecişilor intelectualizaţi, şovăielnici. Obiecţiile împotriva formei tradiţionale a teologiei provin nu atât de la ‘credincioşii contemporani’, ca majoritate occidentală, cât de la înşişi ‘noii teologi’. Ei nu le explică contemporanilor teologia tradiţională, pe înţelesul acestora, ci caută o teologie alternativă, mai dispusă să sacrifice principii şi idei tradiţionale, decât împotriviri ale sensibilităţii contemporane. Această teologie nu numai porneşte de la situaţii, dar le şi legitimează (‘faptul nu înseamnă nimic’, susţinea, totuşi, chiar unul din ‘noii teologi’). Situaţiile sunt asemenea ‘fapte’. Dar ‘noii teologi’ nu menţin în balanţă, simultan, situaţiile şi predania, ci caută o predanie care să convină acestor ‘situaţii’, fără a le demasca sau critica. În linii mari, atitudinea ‘noilor teologi’ e aceea a ideologilor, emancipată de stringenţă logică. Termenii lor înseamnă ceea ce le convine. Aceşti autori nu mai credeau în Biserica diacronică, istorică. La unii dintre ei, studiul istoric e instrumentalizat, ilustrează o teză, serveşte unei demonstraţii. Dacă au început prin a critica ‘Biserica ultimului veac’ şi legitimitatea ei, trecând apoi la catolicismul post-tridentin, ulterior însuşi principiul continuităţii istorice a fost şubrezit, în numele discontinuismului. Dar critica ‘Bisericii moderne’ e una întreprinsă de filologi (‘arheologismul’ denunţat), nu de mistici sau de sfinţi. Miza ar fi fost ca, dimpotrivă, să simtă şi să legitimeze Biserica modernă, împreună cu întreaga ei evoluţie. Nu toţi au gândit sau lucrat aşa. E o critică făcută de istorici robiţi mărginirii scientiste, convinşi de dreptatea unei prejudecăţi scientiste. Biserica devine un ‘ONG pe baze scientiste’. O noocraţie tutelată de intelectuali aroganţi. E o altă formă de inginerie socială, şi de utopie. Responsabilă de această convingere scientistă e în primul rând mediocritatea corifeilor progresismului. Câţiva dintre progresiştii radicali nu erau mai mediocri decât profesorii de filozofie, dar nici mai puţin. Şi unde ar ajunge o Biserică guvernată de Foucault, sau de maoişti? Erorile filozofilor seculari par inofensive, sau chiar onorabile, oricum motivate; transpuse în Biserică, nocivitatea lor capătă o altă latură. Iezuiţii, dominicanii, benedictinii (trebuie semnalat numărul mare de contemplativi dizidenţi, strict antitradiţionalişti) progresişti, dizidenţi, etc., nu apar ca mai neghiobi decât universitarii maoişti de odinioară. În utopie, în ingineria socială, în avântul nerezonabil au crezut şi majoritatea autorilor seculari. Dar nu aceasta e soluţia Bisericii.
Predania, teologia în latura ei magisterială trebuie despovărate de toanele modei seculare. Progresiştii, obişnuiţi sau radicali, dar deopotrivă de mediocri, s-au înşelat la unison cu autorii seculari. Iluzii ca ale lor au avut mulţi filozofi prestigioşi; dar rătăcirile lui Locke sau Comte trec, de obicei, ca inofensive. Protestul împotriva ‘actualizării’ forţate a credinţei e absurd sau ineficient dacă ignoră, însă, mediocritatea, elementul mediocrităţii, sau raritatea prudenţei autentice. Cei mai mulţi dizidenţi au fost ‘vinovaţi’ numai de a fi mediocri. Li se poate imputa mediocritatea, mărginirea scientistă. Însă pentru judecata lumii, dacă Marcel pare onorabil, Schillebeeckx ajunge să pară revoltător, să indigneze. Ideile sunt, în linii mari, aceleaşi. Să nu judecăm cu două măsuri. Personaliştii laici erau măcar la fel de subversivi. O autoare laică americană apreciată azi de catolicii de orientare tradiţională era cititoarea lui Teilhard. Mounier părea mai pornit decât Rahner. Cel mai mare dramaturg francez al sec. XX semnala anomalia liturgică a ‘preotului cu spatele la credincioşi’, a preotului care întoarce spatele sinaxei.
Socialismul iezuiţilor nu e mai absurd decât maoismul elitei universitare franceze. Biserica ultimului mileniu şi jumătate nu mai e minoritatea marginalizată a primelor veacuri, ci înseamnă societatea apuseană. Renunţarea la claustrare a însemnat renunţarea la prudenţă.

Pe oameni trebuie să îi iubeşti aşa cum îi iubeşte Dumnezeu. ‘Laudă dar, şi preaslăveşte, suflete, (…) pe Dumnezeul tuturor.’

Evaluare, adevăr, teologii, ritual, polifonie, succesul polifoniei.

Am citit bine, cu o minte bună şi o natură bună. Am învăţat de la cei mai buni. Având o inteligenţă bună şi o natură bună.

Eşichierul, bunul simţ, penibilul. Oamenii nu sunt ‘principii ale răului’, ci alţi oameni, ignoranţi, vulnerabili, etc..

‘Nesaţ’, ‘straşnic’, ‘a spori poftele’.

Copiii femeii de serviciu primesc 150 mii €? Episcopatul german e preocupat de soarta refugiaţilor musulmani. Aceasta e ipocrizia ‘umanismului ideologic’, avantajos. Poziţiile umanismului apusean sunt dictate de ideologia seculară universitară, etc., de ‘intelighenţie’.

Angajatorul nu recompensează munca, ci plăteşte valoarea. Ideea e de achiziţie a valorii, nu de recompensare a efortului. E un schimb, nu un gest moral. Angajatorul cumpără, nu dăruieşte.

Exegeza juridică, formală. Evangheliile, documentele conciliare, Patericul nu sunt destinate unei asemenea lecturi. ‘Cinsteşte bine cele dumnezeieşti.’
‘S-a depărtat de la el harul …’, ‘blestemată viaţa ta …’. ‘Străin de Dumnezeu’, ‘ai urmat cu gândul …’.
Aceasta e insuficienţa filozofiei, aici e exhibată insuficienţa gândirii formale. Trebuie pornit de la ‘simţirea vieţii’.

Mesajul existenţialist şi amar al Regelui, despre vârsta de 22 de ani, ‘întoarcerea ţării’, prietenii dezamăgitori, singurătatea din momentele cruciale. ‘Prietenii te pot dezamăgi mai mult decât duşmanii.’ Continuarea existenţei e un privilegiu.

Există obtuzitate şi triumfalism şi în orgoliul progresismului potconciliar, ‘Biserica progresistă’ e critică la adresa ‘celorlalţi’, dar cât se poate de triumfalistă în privinţa propriei metode şi direcţii …. Eşecul neoscolasticii e dogmatizat, dat ca un fapt indiscutabil, acela al alternativelor progresiste e escamotat, etc.. Falimentul neoscolasticii a provenit în primul rând din sabotarea ei de către preoţi, din discreditarea ei. Obiecţiile lor sunt extrinseci. Neoscolastica nu trebuia să monopolizeze teologia/învăţământul, monolitismul a fost o greşeală. Rezultatul a fost ostracizarea şi izolarea teologilor neoscolastici, a exponenţilor ‘şcolii romane’.

Etatismul şi corupţia, încolţirea, statul, Guvernatorul.

Analitismul, mediocritatea, ‘teoreticienii’, inspiraţia, ≠, inconcludenţa (prin exhibarea majorităţii posibilităţilor logice); Platon era mai inspirat, mai intuitiv, mai dispus să primească autoritatea şi credinţa, pe când Aristotel e întâi de toate un logician (amintind nu de ateii sau de filozofii analitici ai vremii noastre, ci de ‘teroreticienii francezi’), preocupat de resursele logicii şi ale semanticii. Subtilitatea, Platon şi credinţa, Aristotel şi formalul. Limbajul. Scolasticii.

Dacă la ‘datul în genere’ se ajunge prin excluderea realităţii, cum ar putea decurge din acest principiu, criteriul realului? ‘Datul în genere’ nu include, ci ignoră realul. Cum ar putea servi determinării ulterioare a acestuia? Realul şi nerealul au în comun ‘faptul de a fi date’ prin excluderea aceluia că sunt sau nu reale; e numai o latură. Dar excluzând calitatea reală sau nu, pornind de la eliminarea ei, ea nu mai poate fi dedusă, tocmai pentru că generalitatea a rezultat din eliminare. (Însă ulterior F. discută exclusiv deosebirea dintre empiric şi sufletesc.) Dacă se porneşte prin a se face abstracţie de realitate, prin eliminarea ei, ea nu poate fi mai apoi dedusă.

Gustul nu e un temei. Raţionalizarea, împietrirea, solipsismul. ‘Dreptatea’ solipsismului. Apriorismul oţios. ‘Întemeieri’ false. Gustul nu e criteriul evaluării. Termenii cotidieni ai bucuriei.

Critica trebuie să ţinsă seama de plauzibil.

Sfinţenia şi mizantropia nu coexistă. Sfinţenia nu îndreptăţeşte mizantropia.

Etica lui Kant e a unui celibatar protestant auster, cu preocupări ştiinţifice şi idei iluministe; aceste determinări biografice şi temperamentale sunt relevante. E important faptul că era celibatar şi auster, că era protestant, că îl preocupau ştiinţa şi iluminismul. E morala unui logician şi a unui raţionalist.

Creaţia trebuie gândită numai în termeni de obiectivitate, ea impune ‘traducerea’ gândirii în absolutul capodoperei, nu a celei de-a doua în clişeele recognoscibile. Creaţia există. Nu poate fi explicat de ce ‘Regele Lear’ există, zdruncină, iar o melodramă, nu …. Tocmai obiectivitatea presupune transcendenţa. Creaţia deplin obiectivă e şi transcendentă. Gândirea obişnuită a vieţii e inferioară, artificială, falsă, sintaxa cotidiană e dezminţită. Capodopera exprimă gândire, nu teorie, iar experimentele avangardei nu exprimă gândire. În capodoperă, gândirea e cuprinzătorul, nu discutabilul.

Demenţele din sec. XIX, criterii biografice, medicale; Eminescu, FN, Maupassant, Bloy (care era mai sociabil şi mai activ, de nevoie sau nu, decât îi plăcea să lase să se creadă), antecedente, impresia, aluzii, testul, demenţele neclinice (‘neinternabile’), concordanţa cu raritatea temperamentului.

Critica poate fi o explicare rezonabilă a operei numai luând ca temei, ca principiu impresia proprie, prin definiţie neconsensuală, senzaţia.

Baza biologică a fiinţei umane, neîncrederea în teorii. Spontaneitatea instinctuală, psihologia genetică.

Omul e păzit de idealismul subiectiv de către eşecuri, frică, etc., de experienţe directe, preconceptuale.

Chestiunea manualelor: acestea trebuiau să le ofere preoţilor o educaţie teologică fundamentală. Câteva axiome trebuiau să existe, însă ca recomandate de autoritatea Bisericii, ca teologie. Nu toţi preoţii puteau deveni … medievişti. Educaţia oferită în sec. XIII nu era mai realistă, însă dezideratele erau altele, iar alternativa (nu numai necreştină, dar chiar nescolastică) lipsea. Educaţia oferită de neoscolastici părea să îşi propună să formeze filozofi. Greşeala pedagogică a fost maximalismul filozofic, nerealismul. Pe de altă parte, falimentul pedagogiei neoscolastice trebuie înţeles în contextul falimentului educaţiei teologice tradiţionale, întâlnit şi în protestantism. ‘Manualele’ protestante erau discreditate mai de mult, dar existaseră, atât liberalii, cât şi criticii lor, exponenţii neoortodoxiei, reprezentând reacţia împotriva manualelor, adică a scolasticii protestante. Întemeierea în simţul comun era plauzibilă şi atractivă, mai degrabă decât aceea în raţiunea ştiinţifică, în totemurile catedrelor. Dar scolastica a mai cunoscut câteva declinuri, iar nominalismul sau cartezianismul nu sunt mai onorabile decât progresismul contemporan.