Lundgren, tânărul Lamas, Norton, etc.: aşa a fost şi Wayne până la un moment dat, adică ‘relativ celebru’, celebru pentru seria B. Ca vedetele de matineu din anii ’80.

Unii atribuie succesul Reformei tocmai faptului că germanului dizident i s-a răspuns cu … ironii, ‘miştocarii de mare talent’ (!) nelipsind la Roma.

Cineva crede că redescoperă … etnopsihologia şi moravurile naţionale; parohialismul acestor sârguincioşi e absurd.

Soteriologia creştină nu distruge orice formă de merit. Ceea ce denunţă e falsitatea ideii de schimb contractual. Însă face aceasta tocmai propunând ideea pactului. Însă aceşti termeni duc dincolo de neutralitatea şi impersonalitatea legii. Iisus a predicat despre ‘comoara’ adunată. Ceea ce e nedorit e placiditatea legalismului. Condiţiile îndeplinite nu trebuie să rămână înafara umanului, în exterioritatea servituţii, a obligativităţii legale, a ‘omului pentru sâmbătă’.

Jory & burlescul & comedii & sentimente & policieruri & jindul. Seriale. Acţiune: Heston & Bronson & vedetele de matineu.

Criterii taxonomice: altercaţiile pentru acţiune, episodicul pentru aventură, suspansul.

Biblistul omite să menţioneze câţi evrei au fost revoluţionari socialişti, propagandişti ai ateismului şi ai luptei de clasă, etc..

Dogmatica Bisericii însăşi mărturiseşte că o filozofie subtilă nu poate fi generalizată, că înţelegerea filozofică nu poate fi obştească, iar înţelegerea poate fi corectată cu autoritatea sfinţeniei, nu cu aceea a instituţiei; există antinomii ale comunităţii.

În legătură cu Biserica se argumentează în termeni emoţionali: fie ‘o instituţie nu e nimic’, fie ‘o instituţie e Împărăţia’; ambele sunt false. Biserica are o ierarhie instituţională, nu mistică. Ca instituţie, ea are eficienţa ei; nu e probabil că principiul valabil ar fi putut subzista şi în altă formă. Biserica nu e nici Împărăţia, nici o ierarhie derizorie. Puterea ei istorică vine din raportarea la nişte principii. Există o chestiune filozofică, şi alta instituţională. Dar când se afirmă că un episcop e ‘trimisul’, e o petiţie de principiu. Nu e deajuns ca o instituţie să continue teoretic un grup uman; Iisus nu a încredinţat niciun fel de autoritate episcopilor sau preoţilor, ci ucenicilor, Iisus a instituit o comunitate, o Biserică, ale cărei norme le-a dat. Însă Iisus n-a afirmat că numai episcopii sunt urmaşii apostolilor. Instituţia însăşi nu e instituită de Iisus. Iisus a instituit comunitatea, nu instituţia; iar diferenţa e conştientă, pentru că Vechiul Testament e şi carta întemeierii unei instituţii, Templul şi preoţia, iar Iisus nu a menţionat absolut nimic de această natură. În Evanghelii nu există nicio preoţie instituţională a NT. A deduce infailibilitatea unui episcop dintr-un îndemn neotestamentar la ascultare e absurd. Iisus nu a instituit o comunitate ierarhică. A atribui prerogativele apostolice exclusiv preoţiei instituţionale, clerului, e o decizie care nu are niciun temei evanghelic.

Reprimarea.

Carenţele eticii de catedră sunt cele ale eticii în general, ale predaniei, ale moralei religioase: neglijarea obişnuitului, reducţionismul, afectarea, principialitatea aeriană; nici Evangheliile nu propovăduiesc amabilitatea şi îngăduirea, şi tocmai retorismul şi maximalismul sunt cele care lasă hiaturi şi contexte neprevăzute, ceea ce face posibile formalismul, ipocrizia, disjungerea, dualismul, etica predată poartă urmele modului cum a fost înţeleasă ştiinţa în mod tradiţional, însă morala nici nu se înţelege ca fenomenologie a existenţei cotidiene, şi presupune cunoscute nişte norme. Nu sunt defecte ale învăţământului, ci ale învăţăturii; însă poate fi cazul să ne întrebăm dacă nu apar ca defecte ceea ce sunt limitele inerente, mai ales pentru morala înţeleasă ca deontologie.
Lucrul propus de cineva nu e etică (decât dacă denumim astfel studiul moravurilor), ci etnopsihologie; unele consecinţe ale acestui mod de a estima global naţiunile s-au manifestat. Iar ‘viciile naţionale’, ‘racilele naţionale’ nu cred că sunt ceva ce ar fi binevenit în învăţământ. Probabilitatea ca aceste estimări să fie numai stereotipuri convenabile e maximă; altminteri, atribuţiile acestei ştiinţe i-au revenit sociologiei. Sociologia face astfel de determinări. Însă tendinţa de a denumi etică această estimare e foarte discutabilă.

E important să elucidăm ce a vrut să afirme un ucenic sau un apostol, însă mai important e să ştim ce a înţeles în mod tradiţional Biserica.
Părinţii Apostolici amintesc de limbajul neotestamentar, pentru că perspectiva lor era aceeaşi.
Origen, Sf. Lucian ca martori ai lui Iisus.

Primele sinoade chiar au beneficiat de autoritatea şi geniul unor Părinţi (Atanasie, capadocienii, Chiril, Leon). Abia Vaticanul II va mai putea reprezenta ceva similar: sinodul lui Wojtyła (aportul experţilor controversaţi fiind unul indirect şi neatribuibil, cu toate că rapoartele sinodului pot ajuta la trasarea directă a provenienţei unei idei), însă poate contraria absenţa episcopilor teologi (nu a ierarhilor cu o brumă de teologie, ci a autorităţilor), iar ideea că nişte custozi ai credinţei catolice au nevoie de serviciile … experţilor e burlescă. Chiar Anselm sau Bonaventura nu au însemnat autoritatea patristică a vreunui sinod, participarea lor nu a adus prestigiul sinodului. Iar Trentul şi Vaticanul I au beneficiat de lucrarea unor teologi.

Obiecţiile convertiţilor; ‘imnurile evanghelice’. Autolimitarea. Deserviciul adus Bisericii de memorialistica unui asemenea convertit ranchiunos. Însă mersul lucrurilor la Roma nu trebuie înţeles printr-o logică livrescă, idealizantă.

Biblistul dorea să semnaleze artificialitatea literaturii apocaliptice.

Policierurile anilor ’40-’50 mă interesează mai mult pentru dramă, pentru sentimente, decât pentru gangsteri; acelea cu interlopi îmi plac mai puţin. Principiul jindului fusese diferenţa dintre cinemaul izbutit şi divertismentul obişnuit. Jindul se referă la capodopere, sau la liga întâi. La ceea ce e dorit ca artă, nu ca divertisment. Acolo unde există posibilitatea artei.

‘Pacea integrală înrădăcinată în miezul realităţii’ n-a realizat-o nici Biserica, nici partidele de dreapta, nu numai ‘lumea seculară’.

AG, Ş. Cioculescu, gustul literar şi talentul (care nu presupune deloc gust literar, sau unul variat şi cuprinzător). Invers, gustul literar cel mai net se poate însoţi de precaritatea expresiei, de stângăcie sau sărăcie, adică nu presupune facultatea reproductivă, mimetică. Poţi scrie literatură bună fără a o iubi pe a altora. Expresia literară nu presupune sacerdoţiu.

Nu avem în noi viaţa elementelor; meteodependenţa, relativă sau nu, e numai efectul fiziologic. E interpretarea dată de analizori şi sistemul nervos.

Alecsandri, Caragiale, regizorii, Gibson, lenea, dispreţul burghez, ‘rolurile onorifice’, anomalia, Sandra B. şi calamburul. Rana din război, ca indiciu (al spatelui întors inamicului). Azi, faptul de a publica rar e respectat; în sec. XIX era dispreţuit, ca lene. Azi, e un semn de conştienţă artistică, însă ideea s-a impus cu precursorii moderniştilor, simboliştii.

Discreditarea Sf. Atanasie, a Sf. Vasile, a Sf. Simeon s-a încercat inclusiv prin bagatelizare, prin ridiculizare; la fel pentru Sf. Pavel în Areopag, pentru ucenici în ziua Rusaliilor, pentru Iisus cu atâtea prilejuri, până pe Cruce. Ridicolul nu înseamnă mai mult decât cel care-l mânuieşte. Gnosticii au fost ridiculizaţi. Sfinţenia a fost cel mai adesea ridiculizată. Reformatorii au fost subestimaţi şi ridiculizaţi, întâmpinaţi cu băşcălie. Eu nu m-aş ralia dreptăţii bârfitorilor. Pe unii ridiculizarea îi înzdrăveneşte, îi oţeleşte, sau îi lasă indiferenţi, nu îi descurajează. Ridicolul nu e atotputernic. Nu ridicolul a lipsit în gestionarea controverselor religioase. Dar caricatura îi poate da cuiva un sentiment mai desluşit al identităţii proprii. Mulţi au înaintat prin noianul ridiculizării, prin pucioasa batjocurii. Iar împotriva fanatismului poate să fie nevoie de bun simţ, care e altceva; dar ironia bunului simţ e altceva decât fierea ridiculizării. Există o formă caritabilă a ironiei, o ironie caritabilă. Principiile şi modelele sunt cele două mâini ale gândirii. Trebuie să ţinem seama atât de cum e gândit ceva, cât şi de cum a fost realizat.

Pentru expresia Sf. Grigore al Nazianzului, aş utiliza vieţuitoare divinizabilă.

Parabolă despre flori şi buruieni, o ‘parabolă a buruienilor’, zădărnicia plivitului, dihotomia (‘Dumnezeul poruncilor şi al sabatului’). Preoţii nu au simţul trăirii religioase obişnuite, care nu e pompoasă.

Inspiraţia nu înseamnă tăndăleală, sau scorneală oţioasă. Există legi ale inspiraţiei, dar nu ca norme enunţabile, ca principii, ci ca simţ al necesarului, ca imperative.

Discontinuismul apare ca fiind de sorginte paulină. Ideea că alianţa veche era una a legalismului împovărător şi neeficient. Sf. Pavel e nevoit să recunoască alegerea evreilor, obiectivitatea ei, dar şi natura acestei alegeri. De aceea, Sf. Pavel rămâne cu ideea alegerii evreilor, dar nu ca alegere potenţial universală, şi nici nu înţelege rolul apostolilor evrei ca fiind propovăduirea la neamuri a acestei alegeri a evreilor. Alegerea evreilor rămâne, însă ca paradox. Această perspectivă e absentă din predica lui Iisus. Pentru Sf. Pavel, evreii înşişi pot să beneficieze de această alianţă nouă, esenţial diferită de întâia. Însă el le lasă şi evreilor, ca popor al alianţei vechi, un rol, neprecizat. În acest sens, alianţa nouă nu e completarea Torei. Sf. Pavel menţine alianţa veche, tocmai pentru că nu vede în cea nouă împlinirea primeia.

Obiectivitatea neipocrită presupune doi termeni.

Întâietatea harului, iniţiativa dumnezeiască sunt o formă rezonabilă a predestinării, a teologiei alegerii. Adică, ordinul alegerii e distinct de acela al meritului. Alegerea e iniţială, şi nu e meritată. Ceea ce dă seama de inegalităţi. Altminteri, nu trebuie crezut că predestinarea, alegerea era mai eficientă în sec. IV, decât în sec. XIX. Aleşii sunt puţini în orice vreme. Cei aleşi, predestinaţii nu abundau în sec. IV, pentru a lipsi în următoarele. Însă predestinarea ţine seama de inegalitate. Parabola despre talanţi nu afirmă altceva, însă cu condiţia de a nu fi înţeleasă ca parabolă a diversităţii harurilor. Ea se referă la cantitate, la privilegiu. Nu e ca aptitudinea pentru matematică; ci înseamnă cea, esenţială, pentru teoză. Parabola talanţilor mai afirmă şi altceva: că predestinarea poate fi ratată, refuzată. Predestinarea nu e o asigurare, ci un potenţial. Sf. Ioan Zlataust a dat curs acestei posibilităţi, a urmat tendinţa firii lui; pilda despre talanţi arată că poate fi şi altfel, că omul se poate împotrivi harului, predestinării. Că omul poate să nu dea curs predestinării. O altă implicaţie e aceea că viaţa morală a omului rămâne naturală. Că operaţiile ei rămân naturale. Că lăuntrul moral e pe de-a-ntregul natural, neinterferat. Că harul e … extrinsec; nu trebuie confundată îndumnezeirea cu platonismul substratului divin al omului. Iisus nu a predicat aşa ceva. Nu a învăţat că, înaintea îndumnezeierii, deja există ceva divin în om. Omul e asistat, însă extrinsec, altminteri având puterile lui naturale. Predestinarea înseamnă superioritatea acestor puteri naturale. De aceea alegerea e un termen mai bun decât harul. Alegerea, predestinarea înseamnă o altitudine naturală, firească. Nu e ceva adăugat naturii. Înaintea divinizării, în om nu există altceva decât natură.

Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu aşa cum e, ci aşa cum ni se descoperă: atât natural, cât şi direct, verbal. Din această perspectivă, raţiunea e mai mult decât o funcţie biologică (Bergson critica nişte deprinderi, nişte cutume, dar însăşi metafizica lui e o emancipare a raţiunii, redresarea ei, educarea şi repunerea ei în drepturi, asta în măsura în care o filozofie seculară nu se pretinde a fi o revelaţie). Sf. Toma credea că o ştiinţă a divinului, o teologie propriu-zisă, nu e posibilă, nu corespunde naturii minţii, cunoaşterii, limbajului; orice teologie existentă e una a relaţiei, a legăturii. Teologia poate să fie şi un comentariu metafizic al Revelaţiei, metafizica Revelaţiei. Treimea e descoperită prin Revelaţie, nu prin raţionamentul natural. Iar Revelaţia rămâne un mesaj, o scriptură. Revelaţia lăuntrică e un act de cunoaştere. Teologia distinge între harurile primite, ca daruri, şi starea de har, ca sfinţire; împărtăşirea de Dumnezeu e indivizibilă.

Kuhn presupune o cunoaştere obiectivă a relativului, ceea ce face din istorie o cunoaştere posibil ‘mai obiectivă’ (însă nu exclude relativitatea); mintea poate cunoaşte în mod obiectiv relativitatea ştiinţei, lucru în care Jaki vedea un criticism istoric, o formă istorică a criticismului.

Orice poate să degradeze fiinţa umană: şi sexualitatea, însă şi religiozitatea. Iisus nu opune Legii o altă lege, ci o critică a ei. Remediul absolut al Legii nu e o altă lege, ‘mai bună’, ci critica ei. Însă această critică e desăvârşirea adusă Legii, nu desfiinţarea ei. Principiul moralităţii rămâne; Iisus critică Legea ca lege mozaică, umană, nedesăvârşită (într-o situaţie, Iisus menţionează nedesăvârşirea poporului, nu a lui Moise, drept cauză a imperfecţiunii Legii), şi reieterează poruncile, nu le abrogă, ceea ce abrogă e cantonarea necritică, obtuză, în prescripţii. Sexualitatea sugerează dependenţe false.

Mi. seara, fumat 4 & 6 ţigări.
Joi, fumat 6 & 8 & 13 ţigări (adică, 14 din pachetul de mi. seara, 13 din acela de joi).
Joi, de la 9 ¼ seara, citit. De la 11 ¾ seara, episodul despre scriitura automată şi măcelarul psihotic. La 1 dim., prânz: fasole cu şuncă, salată de varză, mămăligă, o bere.
Vin., 2 dim.—1. Cafeaua neîndulcită. O felie de peşte. Ieri, confuz (jindul). Cinema & inspiraţia, ieri, cr. & medalioane.
Vin., 3—5 seara: aer.
Vin., de la 10 ¾ seara, ‘Kansanul’.
Sâmbătă, ploaie. Stropii de noroi de pe mânecile hainei.
Sb., 8 seara—9: aer; ploaie rece.

Mi. seara, 155 & 110 mii [ţigări II & web]. Joi, 155 & 22,2 & 55 & 30 & 5 mii, şi două bonuri [ţigări & peşte & gustarea & faxul]. Vin., 155 & 115 & 55 & 30 mii, şi 1 ¼ mil. [ţigări & şosete, pieptene & gustarea & cola & ghete].
Sb. seara, 155 & 100 mii, şi un bon [ţigări II & cârnaţi, suc de mere, salată, pâine]. Sb., 155 & 12,7 mii, şi două bonuri [ţigări & pandişpan, cafea].
Dum., 100 & 6,1 mii, şi un bon [ziarul & deserturi].