Însemnări despre ‘Mantisa’

‘Mantisa’ e o operă de autor răsfăţat, alintat, care se ia prea în serios chiar când pretinde a nu o face. Pentru a exhiba măruntaiele unei opere, trebuie să fi creat mai întâi această operă. Când e menţionat postmodernismul lui John Fowles, se au în vedere opere metaliterare ca aceasta. Din acest punct de vedere, ‘Mantisa’ tematizează chiar criza inspiraţiei. Autorul se ciorovăieşte cu muza. E un dialog dezlânat şi banal, reversul creativităţii, inspiraţiei şi al verosimilităţii. Dar nu e exhibarea măruntaielor operei (exhibare care presupune existenţa, obiectivitatea creaţiei, funcţionarea ei, eficienţa), ci înfăţişarea unor tăndăleli ca ale iuncherilor ruşi din sec. XIX; în această situaţie, e o tăndăleală metaliterară, snoabă prin chiar afectarea lipsei de pretenţii. Cu alte cuvinte, John Fowles tăndăleşte; dar dincolo de dezabuzarea afectată, de autorul certându-se cu personajele lui, ideea e că romancierul face contrariul a ceea ce se cuvine să facă. Romanul acesta hazliu are trei epigrafe franceze, despre identitate, iubire şi muze [1]. Fapt în care recunoaştem revendicarea postmodernă a tradiţiei secolelor XVII-XVIII (dar nu a aceleia libertine, ci dimpotrivă, a celei intelectualiste, ca filozofie, clasicitate şi erudiţie). Ca atare, romanul e într-adevăr despre eu (inclusiv în eşafodajul psihanalitic), sexualitate şi femei: o snoavă, chiar dacă nu una gidiană.
John Fowles utilizează stilul indirect liber, inclusiv ca registre ale percepţiei, exhibând disjungerea dintre percepţia cotidiană, obişnuită, şi aceea erotică: pacientul e enervat de soţie, de ceasul elveţian; acesta din urmă, tavanul şi chipul neurologei sunt descrise, însă restul anatomiei acesteia, nu, chiar trupul antilezei e foarte generic menţionat. Orgasmul însuşi, scâlciat, amuţit în percepţie, antifonat, e ca şi trecut sub tăcere, implicit, o concluzie periferică a mişcărilor partenerei, părând reprimat, înăbuşit, cenzurat, satira nu se situează la nivelul vieţii trupului, ci al conştienţei.
Probabil că cititorul şi-ar dori să citească dosarul acestei terapii erotice; eu aşa îmi doream. Ca atare, urmează un interludiu, de un umor discutabil (ceea ce probabil că vrea să exagereze sau absolutizeze latura metaliterară, ca parodie a parodiei, ca parodiere a chiar reţetei parodice, ca exagerare), în care autorul se ciondăneşte cu muza lirică, fiind învinuit şi învinuind-o, deplorând neglijarea ei de către semioticieni, etc., apoi Erato, goală, mai îmbunată, oferă o naraţiune burlescă, în genul poemelor parodice ale sec. XVII (care repovesteau, parodiind, epopeile), dar care se vrea ceva mai nobil, parodia ‘După-amiezii …’. Muza îl numeşte satir (‘care inventează pe hârtie o femeie’) şi eunuc, vestigiu al Imperiului turc. Traducerea pierde jocul de cuvinte dintre braţele dureroase şi numele ermetistului francez, şoptit de romancier. Muza aminteşte ‘Tribadicon’ (1658) a lui Chorier. ‘Credeam că ne situăm înafara iluziilor textului.’
În ‘Mantisa’, isteţimea pare luată drept subtilitate. Există şi o pornire care pare mai degrabă resimţită, decât înţeleasă, mai degrabă viscerală, decât intelectuală: metaliteratură oţioasă, pedantă, îmbufnată, dispeptică, mai convinsă decât ar vrea să pară de sofismele pe care le denunţă. Gândindu-mă la o operă alternativă, posibilă, la alternativa posibilă a ‘Mantisei’, (prea) lungul colocviu cu muza putea să fie avut un fior liric şi o coerenţă şi supleţe intelectuale care îi lipsesc acestei băşcălii cam juvenile.
Nădăjduiam că, la un moment dat, dialogul romancierului cu muza va avea o tonalitate de intelectualitate autentică, de reflecţie vie; eu nu am gustat pretinsul umor al dialogului, cu excepţia sinopsisului hazliu al operei sugerate de muză. Muza revendică drepturile umorului, însă ceea ce lui John Fowles îi apărea drept badinaj şi galanterie picantă nu e decât o satiră răsuflată, pe placul plebeilor intelectualizaţi. Deconstructivismul are semnificaţia pe care vrei să i-o acorzi, fiind un simptom, literar el însuşi, şi nu o cauză a crizei inspiraţiei, romancierul nu şi-a ‘uitat’ meseria din cauza textualismului; dar John Fowles joacă jocul isteţimii. ‘Amnezia’ e relaţionată cu diegeza şi anagnoza, ‘astăzi romanul este un discurs de reflexie, nu de reflecţie’ (ca în realismul sucombat la începutul anilor ’20); explicaţia diatribei lui John Fowles ar putea fi biografică: romancierul era îndeajuns de universitar pentru a resimţi presiunea ‘teoriei franceze’ la zenit, dar neîndeajuns de cerebral pentru a scrie un dialog, chiar dacă umoristic, dar convingător intelectual.
Obârşia dramatică a colocviului e evidentă, ca o piesă povestită. Dacă ni-l imaginăm cu public, e genul de lucru la care s-ar râde. Adică are potenţialul unui umor scenic, extrinsec. Îi flatează pe plebei şi îi ajută să se simtă superiori criticii universitare. Ambiţia lui John Fowles e de ‘a învinge textualismul la propriul său joc’, să scrie o operă postmodernă care să râdă de poncifele criticii care avantajează tocmai acest stil; dar nu am găsit tonul de sinceritate, de smerenie, sau de înţelegere profundă, ca atare resursele postmodernismului nu i-au oferit, aici, romancierului mai mult decât era el însuşi pregătit să ia.
John Fowles e un autor de literatură amicală, din punct de vedere taxonomic, nu axiologic.

În România, operele lui John Fowles au avut o popularitate similară cu a ‘Shogun’-ului; însă ‘Mantisa’ nu e una din operele cele mai apreciate de către români.


NOTE:

[1] Din Lemprière mai citează şi articolele despre Mnemosyne (mama muzelor) şi Erato (muza lirismului, încununată cu trandafiri şi mirt).