Serge Brussolo, ‘Secţiune printr-un oraş bolnav’

‘Secţiune printr-un oraş bolnav’ e o culegere de nouă proze ale lui Serge Brussolo, din tinereţea lui (la 29 de ani, în ’80).
Trei sunt nuvele, având 52, 46, 39 de pagini.
Artistic, sunt superioare unora din romanele ulterioare. La începutul carierei, Serge Brussolo a fost un Huysmans al anticipaţiei; de la o vreme, încearcă să-şi născocească o genealogie de romancier popular, dar e numai o stratagemă publicitară, o concesie care se regăseşte uneori chiar în natura operelor lui: unele, simple pastişe elementare ale naraţiunilor lui King, pastişe americane care nu conving, pentru că la început Serge Brussolo stăpânea fantasticul avangardist al simboliştilor, al crepuscularilor. Naraţiunile, generic fantastice, ca ale expresioniştilor, sunt foarte dibace structurate: ‘oraşul bolnav’ e parcurs cu cinci personaje (o luptătoare, soţul ei, amanta lui, un locuitor al subteranului, o refugiată), reţeaua ombilicală labirintică corespunde delirului unui depresiv, participant la un experiment, abulicii închinători ai lui Hypnos sunt corolarul prisosului de loazir din capitalism …. Estetismul splendorii crepusculare duce cu gândul la Gracq şi la decadenţi, şi în general la gustul simbolist al senzaţiei fastuoase; miraculos e faptul că aceste lucruri nu sunt enunţate, intenţionate, vrute sau numai schiţate, ci deplin realizate, înfăptuite.

Nuvela care dă titlul culegerii ne înfăţişează un oraş, clădiri şi locuitori, devorat de computere. Sensibilitatea cyberpunk e timpurie. Locuinţele unui oraş au fost încredinţate computerelor, în măsură să le ajusteze în acord cu schimbările externe. Computerele devin autonome şi încep să clădească secvenţe duble de locuinţe subterane: unele, conforme predicţiilor, altele ca recreări ale habitatelor din trecut. Înaintând, ele consumă materialul alcăturilor mai vechi, şi pe acela întâlnit în cale. Ele lasă în urmă structuri tot mai şubrede. Pentru a croi locuinţe noi, le şubrezesc pe cele mai vechi. Oraşul are această infrastructură de locuinţe subterane fantasmagorice, care le devoră pe acelea terestre, reciclându-le materialul. Computerul e intangibil, inexpugnabil, ‘prea protejat şi întotdeauna abil disimulat’. Soluţia Hennei e ‘dezamorsarea terminaţiilor de reciclare diseminate în structura locurilor’. Când creierele electronice se înfruntă, locuitorii casei învinse sunt lichefiaţi, reciclaţi. Acelaşi lucru se întâmplă cu ‘conţinutul mormintelor’. Apare ipoteza că maşinile crează ‘fiinţe hibride’, că subsolul ar putea să fie populat de himere născocite de minţile electronice.
Dacă premisa, conjectura tehnologică e vagă, Serge Brussolo enunţă posibilităţile logice ale ideilor: unii luptă, alţii urmează fluxul delirului arhitectural al computerelor, înaintând sub pământ, în voia ajustărilor biologice impuse de predicţiile maşinilor răzvrătite, alţii se refugiază în tabere, corturi amplasate pe malul mării.
Sheeny, o refugiată, vizitează zilnic ‘un ansamblu muzeistic în stil hiperrealist’, abandonat. Într-una din cizmele manechinului se află ‘trei povestiri: «Eunucul», «Secţiune …», «Off» …’. Sheeny are ‘părul blond strâns în coc vertical, rochia roz de pânză cadrilată …’. (Sheeny se numeşte şi actriţa din ‘Ca o oglindă moartă’, marea maestră a riturilor funerare. Există şi o Sheeny printre cei care, prizonieri în turnuri imense, preiau de la insecte electronice povara extenuării castei de veghetori, într-o împărţire injustă a odihnei obligatorii şi a luxului activităţii.)

‘Musca şi păianjenul’ e despre un astronaut care călătoreşte în viaţă suspendată, tirania maternă, absenţa paternă, ‘lumea împărţită în muşte şi păianjeni’, antropofagia ca rezultat al traumelor, victime şi prădători, existenţa drept cursă, ambiguitatea şi servitutea existenţei.

‘A şasea coloană’ e despre un edict, valize, marş, ‘exodul uniform’, ‘fetişismul eului’, depersonalizare; identitatea reprimată burduşeşte valiza cu un conţinut imaginar, închipuirea ca rezultat al represiei identităţii. Fascinaţia maladivă a miniaturilor chinezeşti e evocată şi în nuvela despre cimitir. În existenţa reală, complementul fanteziei compensatoare e absenţa necesarului pretins; întâia e pedepsită prin penalizarea celei de-a doua ….

În ‘Ca o oglindă moartă’, a doua nuvelă, ‘edificiul de bazalt întunecat’, atemporal, cu pereţi sticloşi, ‘crustă sticloasă’, ca sculptat dintr-un meteorit, ca ‘negurile uitării’, e înconjurat de ‘tubul uriaş al unui inel de oţel’, cu pasarele, radare, nacele, conducte, derive stabilizatoare. Descriind ‘cimitirul zburător’, ‘ceapă de metal’, ‘icebergul de oţel’, bazaltul încercuit de metal, autorul evocă ‘mirosurile fructelor putrezite’. Sunt menţionate tradiţii funerare de pe Aldebaran, Alfa Centauri, un satelit al lui Jupiter, Saturn, Mercur, planetoidul Cytonnia, mumificarea reductoare. Cimitirul a început cu ocuparea circului de către trubadurul Hannafosse Guthbrand şi trupa lui, care va fi decimată de ciumă. Sheeny Shall e actriţa căreia ‘stoicismul i s-a pogorât peste spirit’, ca urmare a ‘orelor lungi petrecute în fumul şi mirosul cadavrelor’ incinerate.
În seara unei ceremonii funerare, un meteorit loveşte solul, unda sfărâmă un lac artificial, apa umple nava, care decolează dar eşuează, iar un dispozitiv declanşat la asolizare o îngrădeşte cu mine.
Undeva, nuvela menţionează expediţia coloanei 84, vreme de şase ani; înţelegem că e un fapt situat după momentul scufundării navei.
‘Oglinda mată sau întunecată’ apare şi în ‘… Al lui Erebus …’, ca dală neagră.

‘… Al lui Erebus şi al nopţii’ începe cu ‘veghea onirică’, în holul neluminat, a paznicului care îi îngrijeşte pe cei adormiţi în etajele turnului, iar la unul din etaje lâncezeşte Sheeny. Abulicii, închinători ai lui Morfeu, eliberaţi de muncă prin eficientizarea industriei (de fapt, o formă de exploatare în care unii sunt dresaţi, condiţionaţi să doarmă în locul altora, preluându-le povara extenuării), caută soluţii pentru prelungirea somnului. Dar mijesc zorii unei emancipări a castei de împovăraţi.
Există şi aici o Sheeny, una din abulicii nesăţioşi de odihnă, striviţi de o toropeală demonică.

Prizonierii unui lagăr sunt iradiaţi pentru a li se declanşa retrăirea senzaţiilor, personale sau moştenite, ale strămoşilor. Principiul povestirii despre retrăirea unor senzaţii e destul de şubred: acela că stocarea unor senzaţii (gustative, tactile, interoceptive) ar fi distinctă, ca sediu, de a altora (vizuale, auditive). Chemocepţia şi mecanocepţia sunt stocate distinct, extracerebral. Aportul fantastic sunt ereditatea senzaţiilor (ca ereditate a caracterelor dobândite, aşadar stocarea cromozomială a memoriei senzaţiilor) şi memoria senzorială a materiei inerte.
Aici, conjectura cerea o consecvenţă logică la care Serge Brussolo nu pare dispus: memoria unor tipuri de senzaţii nu are de ce fi stocată în trup, extracerebral, iar a altora, nu; probabil că inspiraţia provine de la ‘memoria materialelor’, de la amprenta moleculară, fie ca elasticitate şi revenire la o formă primă, fie, mai frecvent, ca acumulare de deteriorări. Naratorul menţionează o dependenţă de tutun, apoi faptul că nu a fumat niciodată.

‘Off’, a treia nuvelă, e o distopie, cu un ton vehement şi juvenil, despre surditatea impusă în vreme ce pompele continuă să foreze după uraniu, regulatoarele plasate de guvern emit unde care înţepenesc timpanele, induc ‘paralizia controlată a timpanului’, undele mecanice nu au dispărut, însă sensibilitatea, da: ‘vremea odihnei’, ‘boala somnului, pierderea treptată a energiei, letargia’, devitalizarea, pogorârea într-o existenţă larvară, toropită şi nesolicitantă; dar e şi robinsonada idilică visată de un adolescent (locuinţa de pe colină a partenerei, cea care deţine resursele şi iniţiativa, chiar e comparată cu o insulă). Naratorul e baterist la o discotecă; la un moment dat, descoprindu-se incapabil să utilizeze sexualitatea ca pe ‘o supapă eliberatoare’ (dar putem ghici aici inhibiţia adolescentului), scrie «Eunucul», una din povestirile găsite în cizma motociclistului de la muzeu, din întâia nuvelă, iar ‘Off’ chiar lasă impresia unei scrieri mai de început, de atelier, de antrenament …. ‘Off’ reuneşte câteva teme ale lui Brussolo: somnolenţa şi letargia, senzorialitatea, guvernarea despotică, realitatea antifonată, capitonată, înăbuşită, minimală, săracă senzorial, celebrarea ambivalentă a esteticii industriale, cu substratul de dezgust şi de oroare.
Idila cu Shakaloa aparţine clandestinităţii ca supranatural, şi imaginaţia însăşi e aceea juvenilă, de unde poezia paginilor. E fantezia galantă, idilică şi naiv extravagantă a unui adolescent, preocupat mai mult de posibilitatea sexualităţii decât de consumarea ei, îmbiat de o relaţionare cordială, de o reciprocitate desăvârşită, principală fiind simpatia feminină; cei doi tineri fac dintr-o nicovală un gong. Înţeleasă astfel, impotenţa pretinsă e numai inhibiţia adolescentului. Ruşinea pentru corpul propriu e şi ea înregistrată. Imaginile (ciocanul, bazinul) participă la această incertitudine sexuală a adolescentului. Urmează dispreţul partenerei, senzaţia de irealitate, delirul de persecuţie, rivalul, răzbunarea.
Îndelung pregătit, episodul cu nicovala lasă de dorit ca realizare a utopiei, a orgiei, însă de fapt aparţine unui parcurs al cărui prim moment descendent este, pentru că semnificaţia lui e tocmai aceea de orgie eşuată, în care adolescentul îşi dezamăgeşte partenera, nefiind la înălţimea exigenţelor ei, ca atare el fuge şi mutilează o emblemă a virilităţii, aparent în căutarea unei masculinităţi de împrumut, de fapt rămas în aceeaşi imaginaţie anorganică şi substitutivă a relaţionării.
Serge Brussolo trebuie să fi scris această nuvelă pe când era foarte tânăr, şi se visa motociclistul necruţător din muzeul hiperrealist.

‘Anamorfoză sau legăturile de sânge’ aminteşte de Robbe-Grillet, o povestire futuristă despre un război cu gaz agorafobic, laboratoare unde se experimentează pe copii şi animale, cu ‘telepatie în fiole injectabile’, şi o explicare ştiinţifică a secvenţelor mnezice prin transmiterea serului.
Se simte experienţa avangardismului francez care era la modă în adolescenţa autorului.

‘Soarele de sulf’, exhibând poezia psihologiei onirice, duce cu gândul la acelaşi Robbe-Grillet; resursele acestui onirism sunt foarte distincte atât de baroc (de care-l deosebesc atât jubilaţia cât şi sentimentul, utilizarea conştientă a psihologiei), cât şi de decadentism, întrucât estetismul onirist e echivoc şi ambivalent, speculând severitatea funciară şi alienantă a decorului industrial (kerosenul din aghiasmatar, etanolul din havuzuri, sulful sculpturilor, cosmeticele de sulf şi fosfor sunt altceva decât lucrurile îndrăgite de Barbey, Huysmans, Wilde, M. Caragiale), e un onirism disforic şi terifiant, deznădăjduit, ca o versiune industrială a monstruosului literaturii gotice, substituirea pandemoniului lovecraftian cu decorul industrial ca panteon de efigii ale răului. Acest onirism ţine de psihologia alienării industriale, cu monotonia sentimentelor glaciale, probabil la antipodul cyberpunk-ului.
Oraşul scăldat în vipie al adiabaticilor se află pe o planetă al cărei nume naratorul îl va caligrafia cu o ‘trăsătură pârjolitoare’.