Cosmopolitismul romancierului & marburghezii.

‘Binele celor modeşti’, vină, ‘Doamne’. Totul e atât de dubios, de sinistru, de lugubru, de chinuit …. Ceea ce pentru alţii e o formalitate. Încrâncenare. Stupiditatea. Piază. Miraj care se îndepărtează mereu. Un popor de idioţi turbaţi, duşmănoşi.

Pentru cei grăbiţi, literatura nu e arta cuvântului. Pentru ei, literatura nu trebuie rostită. Ba chiar graba e o chestiune de întrecere, de competiţie.

‘Datul comun’ e un dat mijlocit, conchis. ‘Datul nemijlocit’ nu e simplu, presupune conştienţă. Datul nemijlocit al experienţei e inutilizabil ca fapt lingvistic; mai exact, filozofia, reflecţia nici nu se situează la nivelul datului.

De la 5 ¾ seara, nouă ţigări.

Hiaturile.

Ryan îi găsea merite ‘Hollywood-ului de odinioară’: se făceau şi filme îndrăzneţe, actorii erau educaţi, şi lucrau mult în filme cu buget redus; Ryan boxase în studenţie, era democrat, a jucat în piese de Sh. în anii ’60, a co-întemeiat un grup de teatru şi o companie, nu s-a înţeles cu Wayne.

Tembelul Marker scria că Sf. Rita a fost martiră.

Duplicitatea, falsitatea, întărâtarea, ranchiuna, bârfa.

Comedii vechi, ca acelea cu Abner, sau cele britanice …, comedii de odinioară. Ieri, luni, menţionarea actriţei italience.

Ipocrizia, idilismul, şi principiul mustrării, ca opus ‘nejudecării’. E relevant că, dacă principiul ‘nejudecării’ se găseşte la Sf. Pavel, acelaşi apostol e unul din primele exemple care vin în minte pentru obiceiul de a certa (în public). Sf. Pavel le cerea altora să nu-l judece, însă folosea fiecare prilej pentru a îi judeca pe alţii.

Marţi, fumat 20 & 3 & 4 ţigări.

Principiul indiscutabil al filozofiei nu poate să fie un fapt. Faptul e contingentul, nedeterminatul. Conştientizarea lui e verbală. Conştientizarea contribuie cu determinări. Conştientizarea nu e faptul nedeterminat, care, în sine, e o abstracţie. Nu e dat ‘un fapt’, ci o conştientizare, care, prin natura limbajului, e deja interpretativă. ‘Faptul brut’ nu e un temei, ci o abstracţiune. ‘Ceva e dat’: îmi e dat mie? E dat, fără precizarea existenţei receptorului? Analiza conştientizării devine analiză a limbajului, apoi autoanaliză. Conştientizarea ‘faptului’ e deja gândire, determinare. Alegerea expresiei verbale a ‘faptului’ respectă deja o logică. Însăşi ‘conştientizarea filozofică’ e guvernată de reguli care o transcend. Limbajul nu e ‘copia realităţii’, pentru că întrebuinţările individuale ale aceluiaşi limbaj diferă. Limbajul e o consensualitate care maschează determinări logice individuale, transcendentale. Nu conştientizez un fapt independent de determinarea lingvistică pe care i-o dau. ‘Alegerea termenilor’, a oricăror termeni, e guvernată de principii care transcend conştienţa. Limbajul conştientizării experienţei nu poate fi univoc. (Chiar dacă teoria cunoaşterii nu e limbajul experienţei, trebuie arătat că nu e concluzia acestuia. Atât alegerea, cât şi interpretarea principiului trebuie ghidate de reguli explicite. Dacă suplimentez realul cu nerealul, trebuie să ştiu de la început ce e fiecare, sau care e …. Dacă idealismul subiectiv poate fi naiv, dacă realismul poate fi aşa, dacă materialismul poate fi un enunţ nefondat, atunci şi conştientizarea datului poate fi numai o percepţie vagă, neconcludentă, poate să nu fie un început bun.) ‘Naivitatea’ nu aparţine taxonomiei filozofice, ci aceleia polemice. Deriziunea e o formă de critică.
Berkeley sau Platon nu pot fi mai ‘naivi’ decât Meinong sau Avenarius. Fundamentală e nu existenţa datului mijlocit, ci legitimitatea lui în filozofie. Ce date mijlocite filozofice sunt legitime? Observaţia că un dat filozofic e mijlocit (orice dat filozofic e mijlocit, fiind o noţiune) nu implică falsitatea lui. Cum determinăm care date mijlocite sunt noţiuni ştiinţifice?

De fapt, ea se numea ca reformatorul; substantivul comun derivă din numele propriu, care la rândul lui derivă dintr-un adjectiv de origine latină, numele nu e o aluzie la … şovinism, ci la chelie, mai exact la ţeastă, la căpăţână. E un nume propriu francez, provenit din latină.

De fapt, şi farizeii ‘arătau îndurare’, fiindcă cereau ‘numai ceea ce e necesar’. Farizeismul e o atitudine, o interpretare, o perspectivă. Farizeii nu impuneau legile în numele neîndurării. Iar Iisus a încălcat legea, conştient. Ceea ce nu a făcut, însă, a fost să dea o altă lege, contrară celei a farizeilor, o lege alternativă. ‘Legea’ lui nu se situează în planul juridic (e chiar ceea ce afirma un predicator: Iisus face abstracţie de ‘cadrul legal’, nu acceptă discuţia în planul legii). Apusenii de azi cer tot o lege, dar alta decât cea existentă. Dar legile despre Botez, decizia lui Liberiu împotriva Sf. Atanasie, scrisoarea monotelită, abdicarea exclusivităţii salvifice a Bisericii sunt similare ca formă. Au existat nu numai ezitări, ci greşeli. Ideea că Iisus ‘urăşte păcatul mai mult decât durerea morală’ e monstruoasă, şi o disjungere absurdă. Aici, Iisus ‘a venit să izbăvească de vina iraţională’, de jignirea nemăsurată adusă lui Dumnezeu, de mânia dumnezeiască ce i se cuvine vinei.

Ieri, marţi, gândul chipului, al naturii, al logicii, al nonşalanţei, al faptului că unii dintre cei care nu s-au lăsat înfrânţi cunoşteau şi admiteau existenţa mizeriei, fără se lăsa copleşiţi. Răul e idealizarea, înşelarea.

Canoanele nu ajută în mod cert, iar Biserica nu e o chestiune de aplicare a canoanelor, canoanele nu rezolvă întotdeauna în fapt; canoanele exhibă o teologie pastorală şi o teologie spirituală oţioase, formaliste, indiferente, aceasta e ‘atitudinea juridică’ apuseană semnalată de răsăriteni. Un alt fapt e că, pentru unii, devine vădit că aceste lucruri nu sunt o chestiune de canoane: că terenul legii, al canoanelor, e artificial, e inadecvat, că problema nici nu poate fi enunţată în termeni juridici. Concluzia e inadecvarea principială, irelevanţa termenilor juridici, încrederea în acţiune. Dar proponenţii reformei rămân în aceiaşi termeni juridici, revendicând numai o altă lege, ‘mai dreaptă’, ei par să se refere nu la o inadecvare de principiu.

Legea ecleziastică (pe care o ignoră) şi ‘duşmanii’ (imaginaţia puerilă).

Gândirea ca faptă, ca acţiune; ‘binele suprem’ nu e dezintersarea, apatia. Gândirea poate fi înţeleasă nu ca gratificare, ci ca faptă. Tipuri, nu temperamente (sau acestea, însă tipologic).

Există transformare, remodelare, nu informare.

Echivocul e că manualele neoscolastice erau izbutite ca filozofie, însă neinspirate ca pedagogie obişnuită, adresată studenţilor obişnuiţi, nu corespundeau nevoilor reale ale educaţiei şi posibilităţilor intelectuale ale studenţilor respectivi. Dacă autorii manualelor erau tomişti iscusiţi, vrednici de numele lor, e cert că ei nu se formaseră prin programul laborios de educaţie biblică, patristică şi filozofică. Nu înţelegerea Sf. Toma e în discuţie. Dar nivelul obişnuit al studenţilor nu corespundea altitudinii filozofice a manualelor. Acestea erau prea elevate. Chestiunea reală e una de nivel, nu de programă. Poţi deveni un tomist extraordinar fără parcursul schiţat. Chiar e îndoielnic că vreun tomist autentic a urmat respectivul parcurs. Dar pentru educaţia obişnuită era necesar altceva, studenţilor le trebuia altceva.

Dacă ceva nu există în sine, nu poate nici să participe la vreo combinaţie; materia scolasticilor e în situaţia lucrului în sine.

Conştienţa verbală primă nu e neprevenită. Ea depinde de experienţă, convingeri, etc.. Examinarea evidentului o face un filozof. Expresia nu e faptul; mai exact: faptul e expresia, care e predeterminată. Filozofia nu începe de la un fapt, ci de la formularea lui verbală, de la noţiunea lui. Fapt înafara oricărei expresii nici nu există. Chiar perceputul, odată conştientizat şi exprimat, e gândit.

Cunoaşterea e activitate, chiar dacă nu e creaţie sau adaos; F. scria că numai voinţa e activă (cum? ca ‘parte’ a sufletului?). Dar însăşi cunoaşterea, înţelegerea, dumirirea pretind voinţă, vrere.

Limbajul e atât de subiectiv (echivoc), pentru că e atât de abstract, de schematic. Abstracţiunea e o condiţie a indeterminării.

Scolastica decadentă, protestul reformatorilor, temperarea entuziasmului, nerealismul oţios, abandonarea utilităţii. Matematicile superioare. Majoritatea operelor scolasticilor erau cursuri. Erau o formă de serviciu. Tratatele contemplativilor proveneau din răgaz. Dar serviciul scolasticilor era mai întâi să predea. Această eficienţă a fost abandonată. Scolastica a devenit o chestiune de exhibare a ingeniozităţii. Cursurile îl serveau mai ales pe professor. Iresponsabilitatea burduşirii cursurilor cu abstracţiuni, cu nuanţe de gândire.
Educaţia teologică în Ţările Române în sec. XVI. Grecii şi scolastica.

F. afirmă că filozofia urmează să definească numai realul în genere, principiul realităţii, dar propria lui filozofie se pronunţă despre realitatea obiectelor diferitelor ştiinţe, fără a fi adus nici precizările necesare ‘datului în genere’, nici criteriul ‘realului în genere’. De aceea am semnalat fanfaronada patafizică a lui F.. Filozofia lui nu poate să completeze ştiinţele fără să intervină în ele, fără imixtiune, fără să le dicteze; dimpotrivă, ea se substituie psihologiei, matematicii, etc..

Viteza nu e indiferentă. Maximul de viteză înseamnă glisare, chiar dacă pentru vreun gust aceasta poate fi gratificantă. Dar cititorii obişnuiţi au verbe diferite. Îmi amintesc taxonomia lui Selye. Graba înseamnă formalizare, expediere, se referă la ambiţie, e un tertip. Graba suprimă gândirea, e o tactică oţioasă, zelul leneşilor, cititul e redus la perceperea în grabă a semnelor, şi corespunde gândirii zorite şi stângace, neglijente, ‘îmbunătăţirea vitezei’ e formalizarea înţelegerii, e o îndeplinire formală, astfel de oameni au existat mereu, niciunul nu e un Montaigne. Oricine a recurs la aşa ceva, însă în scopuri practice, şi cu beneficii modeste; dacă scopul enunţat e ca ‘alte cărţi să nu rămână necitite’, deşi citirea normală exhibă ce e mai bun în operă, ‘una sau două cărţi citite în 5 sau 6 ore’ (26 ore = 656 pag., 1/5 înseamnă 130 pag. ascultate, altul se laudă cu … 50-55 pag./oră), ideea e ‘provocarea’ snoabă, plictisul celor din mediile profesionalizate, al ‘profesioniştilor’. De unde şi incertitudinea despre experienţe, amintirea vagă …. 12 ore, 26 ore, 33 ore. ‘Investiţia’, meschinăria. Rentabilitatea neestetică, alegerea, utilitarismul.

‘Atâta ură, măi.’ Egoismul, nesimţirea, ‘voia’. Eschivarea. Senilitatea e caricatura maturităţii. Pentru ce ‘s-a rugat’ (cu zelul cretin al senilităţii), şi pentru ce ar fi putut să se roage (forţă, etc.). Poate că nu mai era cazul să îi semnalăm defectele.

Cvasimaterialismul cartezian, interfaţa.

Apriorisme matematice, numeralul, baza zecimală.

Progresiştii nu au propus o soluţie, ci găsirea unei soluţii.

Ce înseamnă cunoaşterea obiectului, şi ‘esenţa’ lui.

Par dilemele unui semioligofren, ale lui Trăsnea (‘jocul’, inechitatea, când ideea era că medievalilor le lipsea ceva ce ar fi trebuit să aibă, deoarece provenea din Evanghelie: îngăduinţa, iar istoria e cunoaşterea noastră despre lumea lor; ‘cei buni’ şi răul, simplismul, moralismul).

Mi., 8 ¾ dim.—10, aer—11 ¾--1, prânz—2—4 ½ seara—5 ½--6 ½--7 ¾, cafea.

Ep. elucidează ‘vocaţia vieţii îngereşti’; adesea nu căutăm soluţii pentru viaţă, ci accesul într-o viaţă alternativă, himerică, imaginară.

Fizicienii universitari şi neuroanatomiştii.

Iisus a venit şi pentru abisul păcatului tău, în care ar trebui să priveşti şi tu. Ipocrizia virtuoşilor, preoţi şi laici ortodocşi, bine-gânditori. Preotul trebuie să administreze Tainele, nu să le pună la dispoziţia cui le vrea. Învăţătura şi îndurarea lui Iisus nu pot fi contrapuse. Confundă consumarea cu Taina, cu celebrarea.

Omul învaţă mai ales din mărturii, e convins de mărturii; ‘teologia ştiinţifică’ a însemnat abdicarea, mai întâi de drept, ca urmare şi de fapt, de la această nuanţă.

Integrismul, iconomia, ‘jumătatea de măsură’.

Ambivalenţa, artificialitatea, retorica, verosimilul. Serviciul nu implică instrumentalizare. Criticul nu ‘trebuie să livreze evaluări’, decât în măsura în care posibilitatea se şi realizează. O judecată critică nu e un obiect. Indecizia criticului poate să însemne realism, luciditate, nu eschivare.

Regele Lear debutează învăluit în ridicol, nu în demnitate. Nu e nimic demn în infatuarea şi obtuzitatea lui, în mărginirea lui vanitoasă. Regele Lear nu e un olimpian detronat.

O formă corespunde sentimentului, sau îl defineşte, mai bine decât un principiu, chiar când acesta e o formă (abia) schiţată; de ex., hedonismul, schiţat, anticipat în anii ’50, însă realizat ca atare abia în anii ’60.

Gândul inefabilului: actorii, ca prezenţe vremelnice, argintii sau colorate.

Gândindu-mă la ceea ce ajunsese să scrie Congar despre cedările ecumenice posibile, se impun două ipoteze: ori fusese convins de criticii cei mai severi ai dogmaticii catolice, adică fusese, mai mult sau mai puţin, convertit; ori întâlnise mai ales creştini necatolici amabili, asemănători lui. Ştiind ce studenţi ortodocşi a avut Ratzinger (eu ştiu doi greci, ambii ajunşi episcopi), întâia posibilitate e mai probabilă (impresia făcută de negociatorii ortodocşi unui filozof francez sugerează acelaşi lucru). Ca atare, disponibilitatea ecumenică e indistinctă de abjurare, de minimalism. Nu poţi fi ecumenist în modul în care era Congar, rămânând catolic (ceea ce conferă un semiton ironic anecdotei relatate de Jaki, despre dezamăgirea şi indignarea dominicanului …; pentru că el însuşi deschisese drumul abjurării, cu patru decenii înaintea momentului când s-a arătat enervat de relativismul colegilor). Ecumenismul, coerenţa şi imuabilitatea dogmatică nu pot fi puse în ecuaţie; când reprezentanţii a două Biserici despărţite discută posibilitatea reunirii, soluţiile sunt fie o a treia teologie, rezultantă, fie convertirea uneia dintre părţi (convingerea reprezentanţilor ei de adevărul partenerilor de dialog). Ecumenismul reunirii fără convertire e o utopie. Bineînţeles că realitatea e semnificativ mai complexă, imuabilitatea poate fi recunoscută (numai) unui nivel dogmatic fundamental (e ‘ierarhia adevărurilor’), numai că aceasta presupune o ecleziologie deopotrivă abstractă şi pragmatică. Ea tinde să discrediteze, sau măcar relativizeze, sectoare însemnate ale evoluţiei bisericeşti (‘declinul din cel de-al doilea mileniu’). Scepticismul Papei Francisc e poziţia bunului simţ. Reunirea nu mai e posibilă fără mutilare, sau fără o incoerenţă care ar submina în principiu viitorul reunirii. Biserica înseamnă unitate, nu similitudine. Pentru necreştini, creştinismul e un monolit. Dar Bisericile nu se pot privi şi înţelege în acelaşi mod. Divergenţele nu sunt iluzorii decât din perspectiva individului, şi e îndoielnic că generalizarea perspectivei acesteia personale ar fi măcar de dorit. Un filozof catolic îi poate citi cu admiraţie pe Sf. Grigore al Tesalonicului, Calvin, pe anglicani, etc.; e îndoielnic că această deschidere, chiar dacă nu e eclectism, poate deveni o normă pentru Biserică. În termeni practici, e îndoielnic dacă el e măcar conştient de implicaţiile probabile ale unor omologări generoase. Perspectiva filozofică, cea istorică şi cea eclezială tradiţională sunt distincte, nu coincid.

Înclinaţia către ezoterism a Episcopului e o reflecţie jungiană, sau accente şi sugestii jungiene. E un ezoterism simbolic, filozofic.

Vin. seara, după 8 ½, recitesc, pentru a mă încuraja puţin, postările despre Sf. Atanasie şi ‘înţelegerea substanţelor imateriale’.
Gnoseologia aristotelică a Sf. Toma era utilizată în sens normativ ştiinţific, adică drept explicare a modului cum gândeau, de ex., Părinţii, şi ceilalţi oameni; era o gnoseologie descriptivă, mai mult decât o metodologie. Nu e adevărat că Sf. Toma ‘nu pare că vrea să admită …’: ‘puterea reflexivă a intelectului’ asigură înţelegerea nematerialităţii. Restul cunoaşterii e prin Revelaţie; se uită că Sf. Toma era nu numai aristotelician, dar şi creştin.

Cele patru reguli: prânz & citit … & cinema (9 ½ seara—10 ¾) & aer.

Pentru a înţelege arta lui Mann, trebuie să gândim cinematograful în posibilităţile lui de diversitate. Mann nu face cinematograful altcuiva, nu urmează regulile altuia. Nimeni nu l-a luat drept Wyler, Hawks, Ford.

Înviorarea, alternarea blogului cu boardul, a serialelor cu filmele.

Criticii Papei confundă evanghelizarea cu prozelitismul. Papa nu s-a pronunţat împotriva evanghelizării, a kerygmei apostolice, ci a prozelitismului, a convertirilor. Papa pare convins de ineficienţa ecumenismului negocierilor, nu de a evanghelizării. Ideea e să li se ofere o credinţă celor care n-au niciuna. Papa nu crede în negocierea dogmaticii. Estimarea impedimentelor acordului ecumenic a fost nerealistă. Evanghelizarea e altceva, se îndreaptă în altă direcţie. Papa crede că negocierile teologice între creştini nu vor duce nicăieri. Dar evanghelizarea nu li se adresează creştinilor (în niciun caz celor care ţin la deosebirile dogmatice). Acesta e modelul yankeu: cooperarea cu mormonii. Nu credincioşii necatolici trebuie evanghelizaţi, ci necreştinii, în general cei fără religie. Scepticismul Papei nu pune deloc în discuţie evanghelizarea.

Terorismul de stânga european a fost escamotat de cultura populară. Barbaria stângii occidentale postbelice e un fapt neconvenabil.

Nu există o dezicere sau o delimitare a ‘islamismului principal’ de terorism. ‘Islamismul onorabil’ nu pare indignat de terorism. Apusul a vrut să uite mileniul de încleştări cu Islamul, din vremea lui Carol cel Mare şi a sarazinilor. Fanatismul musulman beneficiază de importul tehnologic, de tehnologia importată. Dar ascensiunea fanatismului a fost sesizată cu decenii în urmă, şi chiar salutată de stângiştii occidentali, de ‘teoreticienii francezi’. Trebuie înţeles că discipolii francezi ai lui Nietzsche erau admiratorii lui Troţki, Mao, etc.. Nietzsche îl dispreţuia pe Bismarck, însă ucenicii lui se mulţumeau cu … Troţki şi Mao. Nietzscheenii francezi erau troţkişti, maoişti, etc.. Din această perspectivă, nu numai politică, însă şi etică, era înţeles Nietzsche. Nu e Nietzsche al lui G. Marcel, sau ‘Sf. Nietzsche’ al câtorva teologi aiuriţi, aerieni, ci Nietzsche al lui Sorel şi al teoreticienilor nazismului.

Mă gândesc la comunarzii şi utopiştii francezi din sec. XIX, la biografiile lor, vieţile dezlânate şi deşirate, şi la sensul enunţării, sunt lucruri care, afirmate la megafon, devin contrariul lor, enunţarea instrumentalizează sensul. Aceasta e obscenitatea hagiografiei. Obscenitatea elocvenţei.

Abia raţiunea practică e aceea care trebuie să îi vadă pe oameni orânduiţi către Dumnezeu, îndreptaţi spre el. Acesta e sensul adânc al eticii kantiene. Ca deontologie însă, aceasta e numai ipocrizie, aşa cum credea Nietzsche. Deontologia e absurdă şi formalistă. Însă raţiunea practică trebuie să îi vadă pe oameni orientaţi către temeiul absolut, adică spre altceva decât dorinţele eului, oricât de legitime ar părea acestea. Creştinismul predică, e adevărat, caritatea, dar nu încrederea. Ruinarea e o consecinţă la fel de normală ca şi silnicia sau abuzul, când oamenii sunt înţeleşi ca temei absolut al vieţii eului. Un călugăr predica faptul că nu trebuie să contezi în mod absolut pe nimeni. Altminteri, confuzia etică la nivelul acesta, al încrederii, duce la depravare şi la cinism. Lasă oamenii să meargă în drumul lor. Niciun om nu e scopul absolut al existenţei altuia.
Ideile sunt răstălmăcite în primul rând de chiar viaţa, nu de mintea cuiva. O idee e interpretată mai întâi prin viaţă.

Răgazul & Larcher.

Demenţă şi superstiţie.

Mann nu a subvertit cinemaul de gen, dimpotrivă: filmele lui sunt autentice filme de gen, când a făcut un film de război a făcut pur şi simplu filmul de acţiune inegalabil, dar Mann nu afirmă altceva decât pare să afirme, cu toate că afirmă mai multe decât se obişnuia, ca atare e un regizor inspirat, autonom, cinemaul lui Mann nu e individualist ca negare a colectivismului, nu e individualist întrucât neagă colectivismul, ca polemică, ci pur şi simplu ignoră, nu recunoaşte retorica şi fetişul colectiviste, începe prin a se situa înafara lor, iar colectivitatea există (localitatea înfiripată în ‘Ţara îndepărtată’, plutonul din Coreea); Mann nu avea blazarea care ia genul numai ca pretext. Conştiinciozitatea aceasta, amintind de a lui Hitchcock, e neconvenabilă pentru cei care caută revizionismul care ia genul drept pretext; Mann nu era Godard.

Ceea ce convinge nu e ceea ce ne închipuim că ne convinge. Nu suntem conştienţi de ceea ce convinge. Conving unele idei, cum scria Florian despre Bergson, însă conving făcând abstracţie de întemeierea absolută. Întemeierea empirică a evaluărilor noastre filozofice e mintea, suma convingerilor conştiente şi inconştiente şi rezultanta lor de moment. Când încuviinţăm ceva, îl evaluăm perspectivist, din unghiul momentului. Nu există acea întemeiere absolută, universală, consensuală, indiscutabilă. Evaluăm în acord cu sentimentele noastre, cu dispoziţia, cu obiceiurile. Ca atare, teologii, filozofii pot convinge, tocmai pentru că, în practică, facem abstracţie de exigenţa temeiului absolut, suntem, adică, rezonabili, însă şi perspectivişti. Întemeierea absolută e visul, dezideratul, idealul acestei gândiri cotidiene, care e întotdeauna condiţionată. Cel care visează necondiţionatul, transcendentalul absolut, e chiar condiţionatul. Gândirea e mereu contingentă. Dar o filozofie apreciată cu conştienţa acestui fapt nu gândeşte satisfacţia filozofică în termeni emoţionalişti, pentru că filozofia satisface şi nevoia de acţiune, nevoia de a fi activ, iar o filozofie e o lucrare, nu o închipuire oţioasă, sentimentul justeţii e dat şi de justeţea activităţii. E incoerent ca cineva să distingă între vocaţia filozofică şi aceea ştiinţifică, pentru a nu mai menţiona cursul gândirii preştiinţifice, şi să nege activitatea gândirii, când însăşi despovărarea preliminară, emanciparea de prejudecăţi pentru a ajunge la ‘lucrurile aşa cum sunt’ cere un ideal, şi activitatea conştientă corespunzătoare acestui ideal. Mai mult, filozofia e un act de limbaj, o formă de înţelegere ca limbaj, în limbaj. Filozofia e o acţiune. Filozofia trebuie să se mulţumească cu relativul, pentru că ea nu e o facultate supranaturală, nu e peruca arhimedică a baronului mitoman. Dar ca şi cunoaştere relativă, filozofia răspunde unei nevoi autentice, deşi dezminte idealul teoriei, posibilitatea unei teorii înafara acţiunii.

Mi. seara, citit 1 ½ ore, de la 9; după 10, trei ţigări.
Mi., 16 & 16 ţigări.
Vin. seara, 5 & 4 & 2 & 3 ţigări.
Sb., 10 & 16 ţigări.
Dum., după 12 ½ ore de repaus (între 8 dim. şi 9, 4 ţigări), de la 1 ½ dim. la 2, ameţit. Sb. seara, serialul: 10.40—1 dim., 35 min. pentru fumat.
Dum. seara, citit: 6 ½--10.

Marţi dim. mai aveam 5 mil. din leafa precedentă.
Marţi, 155 & 155 & 23,4 & 181,5 & 155 mii [ţigări III & ţigări II & cola & fresh grapefruit, choux …, prăjituri, pâine & ţigări I]. Luni seara, 110 mii [web].
Joi, 155 & & 5 & 77,6 mii [ţigări & & schweppes, icetea, cola]. Joi seara, 62,5 mii [choux …].
Vin. la amiază mai aveam 3,6 mil. din leafa precedentă (şi 0,65 mil. din leafa actuală).
Vin., 195 & 50 & 259,7 mii [ţigări şi cola, la 8 seara & gustări & sarmale, smântână, salată, pâine].
Sb., 155 & 100 & 327,3 mii [ţigări & ziarul & polonezi, ouă, cafea].
Sb. seara, 150 & 106 mii [şaorma & choux …, plăcinte cu varză].
Dum., 155 & 42 mii [ţigări & icetea].
Luni, 155 & 60 & 144,6 mii [ţigări & prăjituri cu brânză & cârnaţi, pâine, cola].
[Sb.—luni: 1,3 mil..]