În romanele lui Scott, aventura nu rămâne o nădejde, o perspectivă, o posibilitate, o eventualitate; Scott nu se limitează la romanescul făgăduinţei aventurii, la freamătul preliminar, la înfrigurarea aventurii presimţite, la aşteptarea fermecată, la surescitarea aventurii posibile. Weyman, Doyle, Sabatini au găsit în el aventură, în pozitivitatea sa, nu doar nădejdea ei, jindul.
În întregul romanului, ceea ce povestitori ulteriori lui Scott aveau să ia, să resimtă drept timpi morţi, sau umplutură, formează farmecul naraţiunii.