Cultul personalităţii în totalitarisme e justificat de providenţialismul hegelian implacabil, cu duhul său oracular, chiar dacă poate nu derivă din el (cei puţini care deţin dialectica, vizionarii, cârmacii); raţionalismul hegelian e totalitar, antidemocratic şi neuman. E o formă de delir, de răstălmăcire delirantă, ermetică, impermeabilă.
Hegel îşi aprecia gândirea drept autointerpretarea realului, amiaza cunoaşterii, revelaţia deplină, gnoza.
Există la el un mesianism nemijlocit, direct.