Socialismul a însemnat visul de a depăşire a paleoliticului (pornind de la profetismul evreiesc, metafizica lui Hegel, etc.) şi, uneori, în practică, înteţirea lui, exacerbarea, regresul.
Marx trata etica drept subînţeleasă: nu un socialism fără etică, amoral, practicist, ci unul care nu rămâne la postulatele ei şi la câmpul ei de acţiune tradiţional, care o şi sorteşte eşecului.

(Caracterul colectiv, neindividual, al mântuirii, e un gând biblic, şi, poate, nu numai.
Empiric însă, Marx porneşte de la ineficienţa corectitudinii personale.)