Originea comunismului filozofic

Teoria filozofică a revoluţiei, la hegelieni (Lukács, Bloch, Marcuse) ori lacanieni, e întotdeauna nebuloasă, şi exprimă nu conştiinţa de clasă, ci pe aceea a unor reprezentanţi ai elitei intelectuale, profesorale, refăcând cercul magic desfăcut de autorii Internaţionalei a doua (supremaţia idealului), şi legitimând tendinţa antidemocratică şi satisfacţia distrugerii.
Marxismul nou al anilor '20 a fost placarea filozofiei suprematiste pe barbaria totalitarismului. Marxismul filozofic, aerian, e complementul necesar al regimului sovietic, şi coincide cu abandonarea preocupărilor pentru studii economice. E dezintegrarea comunismului în stalinism şi filozofie. Teoria a trecut de la economişti, la utopişti.

La Steiner nu e vorba de naivitate, când îl citează pe Troţki, ci de a resimţi forţa, vraja unor idealuri utopice, profetismul evreiesc, revendicarea utopică. Resimţea viu pulsiunea utopică, apelul visului profetic. E o sensibilitate aparte.

Există, la Marx, Engels şi Lenin, o subvertire prin bun simţ, prin simţul realului, al mundanului, a hegelianismului, un echilibru inexistent la Lukács şi la Žižek, prea acaparaţi de vehemenţă, indignare sau urgie.
La Lenin există duritate asumată şi admisă; la Žižek există religia violenţei, amintind mai degrabă de un Troţki, militarul bolşevic, strategul bolşevic (dar fără ipocrizia acestuia), decât de Teoria critică.
Tactica depinde de doctrină, dar nu e ea însăşi o doctrină, şi nu e transpozabilă.
Lacanienii (epatanţi ca Žižek, sau senili ca Badiou) îi sunt inferiori lui Lukács, care îi era inferior lui Lenin, care îi era inferior lui Marx. E o genealogie a declinului. Aceasta e degenerarea, regresul teoriei revoluţiei.
Totalitarismele colectiviste ale sc. XX au antrenat marxismul într—o mişcare de involuţie, de degenerare.

Mărturisirile lui Althusser subliniază latura de delir a teoriei, şi nu numai a teoriei lui, circularitatea gestului derapat, a cunoaşterii derapate.
Iar acribia, chiar literalismul în exegeză, nu exclud delirul.
Există un delir exegetic.
Rancière e un fost colaborator al lui Althusser (în anii '60), devenit critic (la începutul anilor '70). A existat, la unii, sentimentul a ceva derapat.
Interesul lui Foucault pentru demenţă se poate să nu fie străin de interesul pentru Althusser, dincolo de raţiuni de comunitate structuralistă şi antiumanistă.

Experienţa şi discutarea ei, chiar semnalarea ei, sunt distincte, eterogene. Cititorii obişnuiţi se bucură de literatură, dar, când vorbesc despre experienţa lor, când dau să o înfăţişeze, încearcă să îi imite pe critici, le preiau deformările. Pentru critici, operele nu sunt experienţe. Mulţi critici nu sunt cititori reprezentativi.
Larcher, Bennett vorbeau, cu limpezime, despre experienţe.
Alţi critici, lipsiţi de subţirime, încearcă să dea fapte de experienţă drept fapte de structură, amalgamează. E o stângăcie.
Însă eu îmi amintesc de Bennett scriind despre eseurile lui Lucas.

Captivat, acaparat de sfinţenia violenţei, Žižek nu se întreabă ce urmează după violenţă.
Dacă, răsfrântă asupra ţării, lucrarea violenţei revoluţionare devine teroare, înseamnă că principiul revoluţiei e intrinsec rău. Asta nu justifică teroarea, ci condamnă revoluţia.
Mediocrităţii democratice nu îi poate fi preferabil răul extrem al stihiei revoluţionare.
Iar umanităţii moderne, eliberării, tendinţei sociale moderne, nu le poate corespunde absolutismul.
Tocmai la demagogii comunişti există repulsia faţă de realitate, de plămada omenească, de imperfecţiune, de pluralism.

(Când Žižek refuză negocierile proprii democraţiei liberale, apare întrebarea referitoare la cum înţelege el viaţa de partid, pluralismul intern al partidului, democraţia internă, 'sobornicitatea'. Realitatea nu cunoaşte unaninimităţi uniforme, nici consensuri spontane, ci tocmai strădania care lui Žižek îi repugnă; el refuză chiar principiul negocierii, negocierea ca soluţie, împreună cu realitatea, mediocră, eterogenă şi dezamăgitoare, pe care o dezvăluie astfel. Flamboaianţa lui Žižek denotă idealismul aiurit, sau blazat, al romantismului revoluţionar.)

Acum postez mai mult glose (despre Stoker, rugăciune, Nietzsche, Nabokov, Žižek, exegeza lui Caragiale), şi, din când în când, câte un articol (despre Marion, Jaspers, Lukács, Steiner, Plehanov).

Uneori, despre literatura care bucură cu adevărat nici nu simţi nevoia să vorbeşti, altfel decât menţionând—o (cum făceau Nietzsche şi Stevenson).
Bucuria şi critica nu sunt congruente, a doua nu e mereu imaginea primeia, trăitul nu e discutat.
Corolarul e că bucuria are un aspect nediscutat, ipotetic, nu ştim în ce mod îl aprecia cineva pe cutare autor, natura bucuriei lui e ipotetică.

Céline trebuia recitit abia după citirea altor romane ale lui, pe care nu le citisem, după o înnoire.

Se confundă apofatismul cu un defetism şi indeterminism metafizic îngălat, oţios, în numele panenteismului, ceea ce duce la asumarea credulităţii şi a timidităţii intelectuale.
Altitudinea gândirii unui Bonhoeffer provine din aceea că nu neagă, ci continuă liberalismul.
De fapt, mulţi autori zişi neoortodocşi sunt legatari ai liberalismului (Tillich, Bultmann). Ideea a fost că liberalismul trebuia suplimentat, întregit cu teza transcendenţei desăvârşite, a apofatismului legitim, căpătarea unei ascuţimi metafizice; dar posibilitatea ca atare fusese lăsată deschisă de liberalii antebelici, care descriau numai o latură a întregului (existentul). Liberalismul antebelic trebuia reformat.
Respingând superstiţia, risca să fie miop metafizic, bont.

La Tolstoi nu e vorba despre faptul că arta subverteşte moralizarea, ci că nu se lasă subvertită, înecată de aceasta.

Afirmaţia lui Dostoievski despre genealogia gogoliană comună, obârşia gogoliană, e faimoasă, dar discutabilă (în privinţa lui Turgheniev, Tolstoi).

E un fapt că vigoarea de povestitor, robusteţea narativă, nu se însoţeşte întotdeauna de calofilie, sunt cazurile lui Baroja, Trollope, Balzac, Zola, Scott, Cooper, în măsuri diferite, limbajul ca atare poate dezamăgi, autorul povesteşte cum se nimereşte, folosind limbajul la întâmplare, grăbit, la nimereală.

Prudenţa înseamnă comparaţie, mişcare în direcţia întregului; legea pretinde trunchiere, izolare, artificialitate, funcţionează în sens invers tendinţei practice a gândirii, recurge la interzicerea sesizării întregului. Aceasta e divergenţa şi disparitatea lor.

Ipoteza dialogului, a interacţiunii, e aceea că te adresezi diferitului, nu identicului. Chiar înrudirea e echivocă, discutabilă, parţială.

Contribuţia ruşilor, sârbilor, bulgarilor, valahilor la apărarea Constantinopolului.
Au existat turci care au apărat Cetatea.
Sârbii au luptat alături de atacatori.

Rolul partidului era formulat în relaţie (de uzurpare) cu sovietele, nu cu societatea. Partidul uzurpă sovietele, consiliile, 'sfaturile populare'. Organizaţia demite sovietele, li se substituie, le uzurpă.
Formularea rolului partidului se referă la suspendarea puterii sovietelor; puterea le rămâne politicienilor, visul sovietelor se spulberă.

Carballo subliniază echivocul monotoniei (la Rulfo), faptul că monotonia poate înşela, dacă nu e situată estetic.
Descumpăneşte aplombul cu care criticii îşi enunţă certitudinile rapide, în faţa enigmei operelor.
Rapiditatea joacă feste.

Weininger la Arreola şi Sábato; autorii postbelici care să—l fi elogiat pe vienez sunt hispano—americani.

În articolele de critică antologate de Georgescu nu lipsesc accentele critice—referitoare la demagogia lui Guillén (care încă mai trăia când a apărut antologia românească) şi didacticismul lui Neruda, ca şi, în general, la ineficienţa politică a literaturii angajate, militante.

Monegal observă, în paginile despre poezia lui Neruda, că lumina e numai un aspect al fiinţei.

Trăsătura indigestă a literaturii latino—americane provine din substratul civilizaţional creol, nespaniol, din provincialismul local.

Stifter, la Bonhoeffer, Mann, Sebald, Auden.

Întoarcerea veşnică drept cheie a metafizicii unui autor direct inspirat de presocratici, şi de modernii de la Pascal şi Galiani, la Emerson.

Ceea ce supără la cei ca Nabokov e satisfacţia feroce a sublinierii eşecului altora, francheţea colţuroasă a remarcilor, prisosul—dar şi dramul de ipocrizie (ifosul de obiectivitate).

În articolele de critică literară hispano—americană din anii '60--'70, o referinţă frecventă e Ortega; poate faptul se corelează cu resimţirea, sau conştientizarea deficitului filozofic la care se referea Carpentier.

Donoso era chilean; a trăit 72 de ani. Şi—a reinterpretat retrospectiv exilul.

Trebuie observat că Horguelin e un om căruia nu îi place poezia, şi care forografiază camere de hotel; după principiul joycean, asta spune despre el mai multe decât restul.

Eu cred că Stoker nu face niciun serviciu simbolurilor catolicismului inserându—le într—o povestire cu vampiri. În acest fel, le dă o legitimitate narativă care sugerează că locul lor e alături de superstiţiile atribuite înapoiaţilor de la graniţa lumii civilizate; sunt eficiente în rânduiala unei lumi magice, care scapă normelor Apusului progresist.
Stoker arată că puterea Ostiei funcţionează în lumea de—a--ndoaselea a vampirilor, e vrăjitorie.
Sugestia e de coapartenenţă (la basm), nu de ierarhie realistă a mijloacelor eficiente.

Puterea ritualului, de esenţă magică, se adresează jumătăţii ezoteriste a lui Stoker, ezoteristului din Stoker, ca distinct de apologetul civilizaţiei tehnice. Lumea ritului e consubstanţială cu lumea vârcolacului transilvănean.

Subtilitatea înnăscută şi firească a lui Nietzsche. Nicăieri la el nu găseşti vehemenţa contondentă, vulgaritatea dispreţului a atâtor contemporani ai săi. Se face abstracţie de meritul înnăscut al minţii lui, de agerimea şi bunătatea lui.
Contrastul cu ceea ce simţea la cei din jur nu putea decât să—l exaspereze.
Ateii şi superstiţiile.
Vehemenţa altora zornăie, e colţuroasă.
Am observat că Lukács reia şi face a sa teza lui Simmel despre întoarcerea veşnică, rolul ei pivotal, nesuperfluu.

Supranaturalul lui Claudel nu e supranaturalul lui Lovecraft.
Supranaturalul tomiştilor nu e supranaturalul gotic, senzaţional.
Gândirea despre har (Lubac, Bernanos) nu e gândirea despre paranormal sau insolit.
Scopul rugăciunii ar trebui să fie de a dezvălui, de a face simţit şi perceput un strat raţional al lumii, o profunzime raţională, nu un strat magic, o lume de interlocutori imaginari.
Prin rugăciune ar trebui să se ajungă la un progres în înţelegere, nu la resemnare, etc..

Teze, istoricii berlinezi, Weber. Sociologii. Paulsen. Iorga. Triada inspiraţiilor antebelice.

Consensul, legităţile. Consensul se poate referi numai la măsurabilul din senzorial.

Vertijul fizicii moderne. Noica şi fizicienii.
Marcuse şi Quine.
Citit de Marcuse, Quine are aceeaşi extravaganţă, deloc mai onorabilă, ca aceea pe care i—o atribuia unui autor francez.
Probabil că Noica avea în minte câţiva epistemologi francezi antebelici (ca Meyerson).

Ipocrizia, invidia, insolenţa, intenţia de a insulta. Chiar dacă îşi conştientiza (numai incomplet, cum se întâmplă, mai ales deoarece pornirea e o patimă, un obroc) trăsăturile dezagreabile şi decadente, Nabokov era conştient de ele în modul său, aşa cum se vedea, simţea şi perecepea el, e o conştienţă imanentă, relativă. A conştientiza în genere nu înseamnă a transcende.
Numele şi autoritatea lui Nabokov au devenit drapelul invidioşilor, insolenţilor, strepeziţilor, cusurgiilor, înveninaţilor, resentimentarilor. Nu e întâmplător că ei găsesc poezie în cioburile lui anoste de sticlă, dar nu observă nici trăsăturile franc psihotice, nici pornirea, fierea, intenţia de a jigni; am văzut aşa ceva la psihotici (D. T., ), lor li se pare normal. Pentru invidioşi, Nabokov a girat, a legitimat întrebuinţarea fierii.
Tetanosul există acolo, iar episodul cu traducerea din Puşkin nu e numai ironic, ci şi cuvenit.
Nabokov a făcut o carieră universitară americană; dar de aşa ceva se pot prevala şi Tillich, şi unii comunişti, şi există destui psihotici care să fi cunoscut succesul literar.
Pentru unii, Nabokov fusese prezumtivul Agheev; aceasta era cota lui.
Trebuie pornit de la împrejurări empirice.

Eu cred că semnificaţia subiectului 'Lolitei' e una proustiană, de confesiune aproape directă, de mărturisire a racilei, nu flaubertiană, de tratare distanţată a unui subiect ingrat.
Romanul e, am mai spus—o, despre protagonistul decadent, nu despre adolescenta eponimă.
Nabokov pare să vorbească, ca şi Proust, despre sine, despre ceva trăit, resimţit, şi stratul gestului flaubertian, dincolo de divergenţa stilistică, ascunde stratul unui gest proustian, confesiv.
Nabokov e Humbert, nu e Lolita.

Fielding a afirmat parodia, parodierea, pastişa; Defoe şi Fielding, interesul pentru otrepe, interlopi, etc..

La noi, sămănătoriştii au practicat eroizarea briganzilor, ceea ce îl exaspera pe Lovinescu. E tot senzaţionalism, dar de alt fel, şi mai mălăieţ.

Newgate, cu morbiditatea senzaţionalismului aferent, există şi la De Quincey şi Stevenson.

Americanii—Cooper, Longfellow, Poe, Melville, Whitman, Twain, Harte, Faulkner, Hemingway.

Dar poate să existe Scott fără Verne, Dumas şi mai puţin Scott, etc..

Împotriva lui 'Morgan', Lang reabilitează lipsa de importanţă a intrigii; împotriva catolicului Watson, un altul observă farmecul de povestitor al lui Cooper, care îl înrudeşte cu Dumas (remarcă paralelă cu geneaalogia trasată de Lang), iar Schmidt promovează interesul romanelor cu Ciorap—de—piele.
Şi despre Poe s—au scris critici strepezite; dar Gracq şi Schmidt nu le luau în seamă.
Iar Verne e cazul cel mai reprezentativ.
Empiric, se poate verifica dacă un critic al lui Cooper îi citeşte pe Scott, Dumas, Poe, Verne.


V. şi Sterne, dar şi Dobson.

Lang enumeră mai ales neajunsuri şi scăderi ale lui Scott: lăutărismul, absenţa unei interpretări a lumii (nu era grec), estetica negrecească, lipsa psihologiei feminine (schematismul ei), balastul, artificialitatea dialogurilor galante; insistă zadarnic pe cât îi lipsea prin comparaţie cu grecii antici.
Până la urmă, Lang urmează tendinţa lui Stevenson de subliniere a lipsurilor lui Scott, critica negativă, iar inefabilul nu e simţit.
Dezaprobă conştiinciozitatea, recomandă recurgerea la 'smulgerea inimii'.
Enunţurile sunt sintetice, dar nu rezultă efectul unitar, şi explicaţiile par digresiuni.

Chesterton sau Doyle aveau să transmită mai mult din încântare.

Ceva despre evreime şi dictatura bolşevică.

Monostratul psihic, la creştini, există doar un strat, sau un rezervor, nu există straturile de ereditate, creştere timpurie, alegeri anterioare, experienţe, traume—sau, reprezentarea despre ele e 'în plan'.

Ideea comuniştilor a părut să fie aceea că istoria converge (filozofia culminează, şi urmează amiaza, nu există alternativă); e o înţelegere monistă, antipluralistă.

Ca istoric, Plehanov nu trece, în ansamblu, de nivelul câtorva observaţii corecte, al unor remarci naturale, dar elementare (de ex., corecturile aduse lui Lange).

Plehanov a subliniat existenţa şi a încercat omologarea unui Iluminism tardiv rusesc (Cernîşevski).
E vorba mai degrabă despre o similitudine a funcţiei, a rolului avut, o omologie funcţională.

Din adversar şi ţintă a bolşevicilor antebelici, Lunacearski devine emblemă a stalinisimului, o reabilitare şi revenire spectaculoasă.

Cu aceasta, cred că am dat rezolvarea enigmei stângismului atribuit tânărului Lukács.

Sociologia sinceră a Revoluţiei ruse (programul burghez şi baza ţărănească) rămâne de scris.
Revoluţia aceasta a fost o anomalie şi o himeră în sine, ceva inerent contradictoriu şi eterogen.

Experienţa lui Lenin, la guvernare, a fost aceea a inexistenţei bazei sociale.
Istoria regresează prin stihii acaparate de clici de aventuriei.
Prevalarea de bunele intenţii e nulă în faţa rezultatelor.
Aşa cum o arătaseră răscoalele ţărăneşti moderne, motorul nu pot fi revendicările, o gloată revendicativă, ci numai baza socială (în viziunea lui Marx, proletariatul occidental, căruia îi era recomandat, împotriva propriilor interese, radicalismul). Tifla dată burghezilor.
Marxismul nu oferă mijloacele pentru a distinge între perseverenţă răzbătătoare, şi obtuzitatea faţă de experienţă. Dar propune pragmatismul cacialmalei: dă ceea ce se nimereşte, drept suficient.

Impresia de viaţă (Gracq şi Tolstoi).

Cei care sunt în măsură să recunoască farmecul şi interesul unor opere (de ex., Nietzsche şi Bizet, împotriva condescendenţei curente [1]).
Cu condiţiile nu se poate trişa.


NOTE:

[1] Anhedonismul muzical al lui Žižek, pentru care Wagner, Beethoven, Puccini speculează frumuseţea.

Catolicismul vehiculat de Stoker corespunde unei înţelegeri foarte protestante: superstiţia, magia, e reprezentarea catolică de care e capabil un ezoterist crescut ca protestant (Ostia ca armă magică); nici vorbă de catolicism, ci obiecţiile protestante curente împotriva acestuia (utilizarea magică a Ostiei)—şi recuzita magică a catolicilor.
E reprezentarea caricaturală protestantă, Ostia e eficientă deoarece provine din aceeaşi lume culturală ca acela pe care îl înfrânge. Recurgerea eficientă la Ostie nu e flatantă.
Faptul că azi aceste şabloane protestante pot trece ca embleme catolice e semnificativ.

Anul acesta l—am început cu strâmtorări—gripa, beţia terifiantă, tusea, delirul, erupţia (probabil de vărsat de vânt), tripla încolţire de marţi, gărzile, mizeriile ciomârdei.

Există juxtapuneri inspirate şi, după Lukács despre Nietzsche, l—am citit pe Nietzsche despre Strauss: ce uşurinţă binecuvântată, ce echilibru, ceva scris cu azur, nu cu lăturile Iadului.

Anul acesta—gripa, beţia (cu whisky ordinar), tusea, delirul, erupţia—tripla încolţire de marţi—duhoarea—gărzi, ofensiva ciomârdei—ocările--un vârtej.

Natura metafizică a teologiei—teologia provine din practica metafizică, nu din religie—volubilitatea, etc.. Ele nu sunt pe potriva religiei. Teologia e o practică intelectuală discursivă. Nu există nimic religios în teologie (altfel, origini experienţiale poate avea orice metafizică).

Medievalii şi Supraeul (fantezii masochiste, jubilaţia masochistă, toanele monarhului)--modernii şi eul, eul diurn—postmodernii şi subconştientul.
Medievalii înseamnă funcţionarea nereflectată a Supraeului (şi, ca ei, toate societăţile premoderne, 'arhaice', etc.).

Dogmaticile demodate, morocănoase, colţuroase. Desuetudinea. Inversarea. 'Tradiţia' pe care o ştiu bigoţii obişnuiţi e numai aceea recentă. (Dar Alfeiev recicla şi el învăţături din dogmaticile jurasice ruseşti.)
Erau morocănoase şi colţuroase ca formă, dar recente ca şi inspiraţie a conţinutului. Tradiţionalismul obişnuit, necritic, e miop.

Vărsatul de vânt e varicela—incubaţie de 2—3 s.--febră, torpoare, inapetenţă, mialgii—erupţie centripetă, 'stropul de rouă'--

Ne entuziasmăm pentru risipite absurdităţi presocratice.

Filozofii antici şi moderni. Cârlova, începuturile. Vedele. Surplusul modernilor, şi penuria anticilor.
(De aceea, nu e de crezut că la Concilii contribuiau chiar atâţia gânditori de marcă. Nu îi avuseseră nici păgânii. Probabil că nici originalitatea nu avea acelaşi loc pentru ei.)

Comunicarea nu e amalgamare.

Economia comunicării (experienţelor), şi informul, indiscreţia, uzarea.

A lista. Cină. Cooper. Ziarul. P.. Baie. Vreme. Ocazii. Prânz.
Sumarul. Baie, ieri. Scrisul. Cină. A posta. BW. A lista. 7 ¼ seara—9—11.
2 l.. Ocazii. Vreme. Cină. Sumar. Cafele. Baie, ieri. P.. Ziarul. Monografia lui Lang, azi.
Cină. Lang, azi. Miros. Cafele. A lista& BW& a posta. Descl..

H. despre Dumas şi Trollope. Ainsworth. Romanele Newgate& romanele lui Bulwer& eseurile lui Dobson& articole, romane. 2 l.. Pilaful. Laurent şi Dumas—Roubaud şi Trollope. Vreme. 2 l.. Diagramă. Romane.
Prânzul, azi—orez, ceafă, varză—cola. 130& 45 mii.
Prânz.
Ziarul.
‘Maigret’.
Ieri, 7 seara. Fumat: 9 seara—2 ¼ dim. (18 ţigări). 2 ¼ dim.—6 ½. Retuşuri. Două i.. Două ţigări, la cafea.
Sleirea.
A posta. BW. A lista. Biletul& hârtii& carnetul …& bilete. Liberalul.
BW& H.& londoneza. Polemica, ‘Istoria …’. Cetitorii …. 2 l..

În monografia despre Scott, Lang explică tăcerea acestuia. Spune că poliglotismul lui Scott era mai degrabă lăutăresc—vorbea franceza lui Joinville—‘despre iubire, ca şi despre viaţa omenească, ştia prea multe ca să vorbească’—
Rândurile lui Lang sunt pledoaria cuiva care nu mai crede cu adevărat în cauză.

Ainsworth a fost activ literar până la 76 de ani—‘Chiverton’(1826) fusese remarcat de Scott—Ainsworth şi Scott s—au întâlnit în ‘28—vârtejul acela literar—mai târziu, juristul a repudiat ‘Chiverton’, care trece ca premergător lui ‘Rockwood’—
Ainsworth era din generaţia lui Bulwer şi Sue; Marryat era cu peste un deceniu mai vârstnic, Kingsley şi Reid erau cu peste un deceniu mai tineri, iar Henty era cu aproape trei decenii mai tânăr. Didacticismul, ludicul şi hedonismul.
Cooper era cu 18 ani mai tânăr decât Scott; uitasem că l—a menţionat şi Barbey (succesul francez al americanului).
Ainsworth a scris despre Turpin.

Emerson despre viaţa lui Friedrich.

‘Morgan’ despre Cooper.

Anul acesta am citit Bloch, Lukács, Koontz, Trollope, Plehanov, Cook.

Citesc un roman al lui Cook; personajele sunt schematice, generice, sumar schiţate ca psihologie, dar plauzibile, ‘eficiente narativ’.

Sue, Bulwer, Ainsworth, demodarea, stilul, Thibaudet.
Generaţii.

Cinemaul de acum trei decenii.

În arhiva lui Blunden & c. se poate găsi mereu ceva interesant de citit; am ales adnotările lui Plehanov la ‘Sfârşitul …’.

Statul comunist a fost pretutindeni marele prigonitor şi cenzor al gândirii socialiste.

Conştiinţa că ceea ce pare că ar trebui sau ar vrea să spună un autor e altceva decât ceea ce spune e o anomalie. Ideea unei necoincideri între spirit şi formulare nu e un principiu. Prevalarea de spirit, în dispreţul formulării, are ca parte de adevăr posibilitatea unor formulări neglijate, etc., dar existente ca atare.

Plehanov ca istoric al materialismului

Scriind despre iluminişti, Plehanov nu reuşeşte efectul unitar necesar medalionului: sunt însemnări despre istoria culturală a sc. XVIII. Dar regăsim urme ale unor tendinţe ale teoriei viitoare: reflectarea, remarcată la unii autori ai sc. XVIII (în problematica sensibilităţii materiei nevii), propunerea ‘Sfârşitului …’, a lui Engels, ca etalon, polemica cu criticismul; mult din filozoful Lenin se află aici.
Pretenţia lui Plehanov de a polemiza de la egal cu cineva de talia filozofică a lui Lange e absurdă. Dar unele remarci critice rămân, despre inechitatea lui Lange ca istoric al materialismului francez.
Hegel pretindea că forma e identică cu substanţa; dar dialectica rămâne metamorfoză, la suprafaţa substanţei lăuntrice. Ceea ce se schimbă, trecând unele în altele, sunt formele.
Într—un fel, dialectica lichidează metafizicul.
Se poate ca umanitatea modernă, urbană, să fie o substanţă originală, nouă; dar ea nu e explicată prin unitatea dialecticii şi progresismul hegelian. E ceea ce au văzut sociologii antebelici, care erau marxişti fără a recurge la dialectică, şi ceea ce nu au recunoscut comuniştii care au explicat noul prin unitatea istoriei.
La Marcuse, dialectica nu mai e mersul istoriei, cu legităţile sale, ci echivalentul posibilităţilor lui Jaspers. A gândi dialectic înseamnă a fi conştient de posibilităţi.
Comunismul a fost beneficiarul valului revoluţionar al sc. XIX. A fost inspirat de valul revoluţionar, mai ales francez, şi de progresismul dialecticii; în plus, a recurs la fetişismul metodei, la talmudismul care se încrede în reţete şi prescripţii.
Revenind la vol. lui Plehanov despre istoria materialismului modern, maniera e şcolărească şi pamfletară; Kautsky, cel care trebuia să o publice, scria studii istorice mai bune.
Alegând tocmai înţelegerea istoriri şi teoria politică drept termen de comparaţie, Plehanov e nevoit să vorbească mai ales despre divergenţele iluminiştilor francezi cu socialismul german ulterior; autorii aceştia încă mai însemnau ceva pentru Schopenhauer şi Hegel, dar ei sunt precursori repudiaţi de socialismul din a doua jumătate a sc. XIX. Ca atare, repunerea lor pe tapet pare un pic fără sens.
În întregime ca şi în cele câteva studii care o compun, lucrarea e fragmentară.
Scriindu—şi cartea, chiar Plehanov păruse să se fi aşteptat să găsească altceva la ei, îi păruseră mai promiţători înainte de a îi fi studiat. Oricum, o genealogie revendicată, I revendicabilă, se conturează astfel: mai degrabă Helvétius decât d’Holbach.
În alte mâini, subiectul putea fi promiţător; dar din unghiul intereselor practice ale Internaţionalei a doua, oferă puţin, şi rezultatul se rezumă la a înregistra caducitatea Iluminismului. Originalitatea pretinsă pentru sine de Plehanov ca istoric al materialismului e inexistentă.
Virtutea militară a spartanilor nu e unica virtute, şi nici unica de dorit; înţelegerea lui Helvétius nu merge mai departe de o conexiune simplă. Cum sunt motivate, puse în mişcare alte virtuţi?
Probabil suprinzător, lui Plehanov răspunsurile lui Helvétius i se par relativ suficiente.
Principiul plăcerii poate inspira şi impulsiona violenţa, ‘utilă’ cetăţii; dar e îndoielnic că aceasta ar şi fi o virtute, şi înţelegem de ce Kautsky a refuzat să mai publice studiile lui Plehanov, la primirea aceluia despre Helvétius. Însă altruismul, etc., cum pot fi explicate prin urmărirea plăcerii directe? Helvétius explică virtutea, întrucât o defineşte convenabil: ca eficienţă militară, de ex.. Morala e cam din topor, cam crasă, şi ştiută tuturor căpeteniilor militare; dar Sparta e idealul unei lumi la pragul animalităţii, în pre—civilizaţie, şi care nu cunoştea virtutea, ci motivarea elementară. Ca avocat al modelului spartan, pe urmele lui Helvétius, Plehanov îi dădea lui Kautsky motive de îngrijorare.
Sălbăticia asiatică a autorului rezona, probabil, cu sistemul de recompense spartan; dar intenţia de a şoca ipocrizia germană e regretabilă şi dizgraţioasă. Nu ştiu dacă e riposta lui Plehanov la refuzul lui Kautsky de a mai publica studiile.
Problematica reflectării e trasată în controversele sc. XVIII, Plehanov revine adesea asupra ei; miza teoriei leniniste e aceea că sistemul nervos şi excitabilitatea celulară sunt prefigurate în lumea anorganică. Sensibilitatea cere nu un subiect conştient, ci o unitate organic; nu sistem nervos, ci excitabilitate. Leninismul preia hilozoismul sc. XVIII.
Sensibilitatea devine principiul de unitate cu anorganicul, principiul de unitate a existentului, justificarea dialecticii naturii, ideea şi temeiul înglobării dialecticii istoriei în dialectica mundană mai vastă, aceea a naturii, cuprinzătorul cognoscibil.
Aceste pagini trebuie să îl fi inspirat pe Lenin, care îl avea pe Plehanov drept îndrumător filozofic, şi pentru care ele erau legitimate de hilozoismul lui Engels. Filozofia lui Lenin e tributară ambientului Internaţionalei a doua: Engels, Plehanov, dialectica naturii. Împotriva acestui mediu clocit au ripostat Korsch, Marcuse, şi, la început, chiar Lukács.
Până la urmă, Helvétius spune că oamenii vor ceea ce îi bucură. Altruistul urmăreşte fericirea prietenului, deoarece ea îl bucură. (Plehanov dă o lămurire bizară, vorbind despre răsplata faptelor de arme, etc..) Ideea că savanţii urmăresc accesul la amante, de care apoi sunt prea bătrâni pentru a se mai putea bucura, e o stupiditate de sc. XVIII.
Impulsul generos sau dezinteresat rămân neeplicate, iar contribuţia lui Helvétius e de a fi arătat că afectivitatea însoţeşte orice. Dar psihologia schiţată e falsă şi superfluă.
Ceea ce e valabil la Helvétiu ştiau şi scolasticii. Sigur că şi actele simpatiei îşi au originea în simţuri, ca toate reprezentările. Dar ideea că bucuria altruistului e o plăcere fizică distilată e, în lipsa altor determinări conceptuale, sofistică. Orice bucurie e ‘fizică’, în sensul că e a omului ca atare, a omului nedivizat; dar nu poate fi redusă la o voluptate fizică specifică. Omul e capabil să se bucure în multe moduri, toate trupeşti, în sensul că îi revin omului. Dar Helvétius nu avea în vedere unitatea antropologică, trupul biblic, ci numai plăcerile care separă.
Helvétius e un reducţionist; altfel, teza că omul e o fiinţă hedonică converge atât cu antropologia biblică (omul e trupul), cât şi cu teoria scolastică a originii vieţii sufleteşti, ale cărei elemente provin din simţuri.
Veacuri de vogă a teoriei ideilor înnăscute făcuseră să fie uitată ideea că omul e instruit de simţuri; dar în Helvétius se află mult mai puţin decât i se părea lui Plehanov.

Utopia marxistă

Despre caracterul utopic al marxismului au vorbit Korsch, Horkheimer, Marcuse, Steiner, Geras.
Chiar cei care ştiau marxism au fost nevoiţi să recunoască natura utopică a socialismului lui Marx.
Dialectica e modalitatea utopiei, a transcenderii utopice, nu a ştiinţei.
Atâţia comunişti par să fi făcut tot ce le—a stat în putinţă pentru a decredibiliza teoria, pentru a o surpa. Înţesarea cu lozinci, recursul la demagogie şi expediente, ezoterismul ca nesinceritate (ifosele de iniţiaţi în tainele istoriei reale), convenţionalitatea au decredibilizat teoria revoluţiei, au redus—o la mizerie.

Lukács a preferat să cultive retorica indignării, vehemenţa, psihologia revoluţionarului, decât logica.

Lukács nu avea nici inteligenţa, nici probitatea lui Marx; credea că etosul revoluţionar, redus la lozinci şi la avânt factice, justifică faptul de a trişa, de a măslui (de ex., posibilitatea enunţată în v. II al ‘Capitalului’, progresul neîntrerupt al capitalismului, resursele de progres).
Lukács dă o utilizare dogmatică unor idei ca imperialismul, şi analizei crizelor.
Reunirea contingentă a unor laturi la Marx (sociologie, economie, politică) era necesară numai individual şi subiectiv (întregul materialismului istoric); apare, din unghiul subiectiv, sub aspectul necesităţii.

Simpatia informă e falsă. Dansul, scrisul, călătoria, etc., ceea ce cizelezi, ceea ce poţi mânui, sunt forme; nu trebuie omisă nici cizelarea, şi nici posibilitatea (transcenderea în imanent).
Spiritul de dincolo de formulare, pe care îl caută Žižek, nu există, e o himeră. Cizelarea formei (kantismul, de ex.) e semnul duhului.
Neformulat, inform, kantismul nu e nici desemnabil; aşa cum îl vrea Žižek, kantismul e fictiv, imaginar, iluzoriu, numenal, neactualizabil. Pot prelucra ceea ce pot desemna, v. şi Hegel.

Trollope observă că ne—am obişnuit ca descrierile de personaje ori peisaje să nu facă nicio impresie, şi nu mai remarcăm efectul plastic atunci când acesta există. O spune în studiul despre Thackeray, care e mărturia unui romancier şi cititor.

Ceea ce spune Wolcott despre romanul lui Barth nu contravine taxonomiei, celor ştiute, dar ilustrează o utilizare inadecvată, improprie; e un roman episodic, dezarticulat, de citit ca atare. Nu ştie cum să îl citească.

Clişeele înseamnă nu truisme, ci prejudecăţi; zornăitul rulării unor noţiuni precritice, absenţa viului.
Clişeele sunt false, nu numai banale.

Există o disonanţă între îndemnurile la asumarea leninistă, la realismul leninist, şi Ernst Stavro Blofeld. În loc să critice lipsa de ambiţie a gândirii politice a altora, Žižek ar putea să arate cum trebuie făcute lucrurile.

Bonomia lui Žižek

Žižek are simţul eseurilor; există câteva referinţe aparte (Lenin, Wagner, Lacan, Deleuze), şi altele, ocazionale (Lewis, James, Atwood, Altman).
Remarcabilă la Žižek e bonomia; nu e un strepezit, ci un gurmand cultural.
Dar la analiză, reies destule carenţe: celebrarea violenţei, dihotomiile false, primitivismul înţelegerii autenticităţii, neînţelegerea naturii şi a mizei stângismului de acum aproape un veac.

Cei ca Badiou par să existe într—un univers în care Tocqueville nu s—a născut. Altfel, au isteţimea, etc..

Tocqueville şi Badiou, altitudinea.

Peisajul american ca neasimilabil, la Steiner şi Nabokov.

Monografia lui Lang despre Scott are nişte trăsături de senilitate—pledoaria, descurajarea, tonul înfrânt, concesiile, cititul ‘pe sărite’, etc.. Pare lucrarea unui bătrân. Pe de altă parte, desuetudinea subiectului e patentă.

Cooper—la francezi, la scoţianul Lang, la Schmidt, la catolicul Watson, la ‘Morgan’.

Aversiunea lui Deleuze faţă de autorii lui Foucault (Heidegger, Lacan).

Gracq se înşela, simplifica: joycienii cunosc şi ei opţiunea între opere, ca şi proustienii, între diferitele romane.

(‘Finnegan’: Lacan, Derrida, Schmidt.)

Bloch spunea deja că imparţialitatea nu e o virtute, stipula deja virtutea contrară, a părtinirii; dar asta e gândire de politruc.
Marcuse avea să remarce că perspectiva dialectică nu coincide cu conştiinţa atribuibilă proletariatului. La un moment dat, şi pentru numai câtăva vreme, păruseră a coincide. Atunci, revoluţionarii au pariat pe proletariat.
Rabatul făcut de Marx pentru perspectiva unei revoluţii ruseşti avea să gireze anomaliile statelor comuniste agrare asiatice, unde absenţa bazei sociale revoluţionare era evidentă.
Marx introduce o clauză: aceea a pragului de umanizare, a treptei, conştiinţa modern, pe care el o atribuie proletariatului apusean, şi pe care, mai departe, alţii aveau să o identifice, iraţional, cu revendicările ţărănimii asiatice.
Jocul dublu al comuniştilor a fost, pe de o parte, să stâlcească brutal sentimentalitatea, înduioşarea, pe de altă parte, să joace tocmai această carte, atunci când absurditatea unui proiect marxist pentru statele subdezvoltate agrare era stridentă.

Raţiunea e o proprietate emergentă a materiei.
Alegerile inconştiente pe care le facem nu sunt mai puţin raţionale. (Şi nici mai puţin ale noastre; nu sunt făcute, ci le facem.)
Firea e raţionalitatea existentă.

Transferul unicităţii: investirea unor fiinţe imaginare cu calităţile pe care omul le simte ca aparţinându—i numai lui, ‘alienarea reprezentării’, a înţelegerii. Omul îşi aruncă unicitatea ca pe o povară, se descotoroseşte de ea: singura raţionalitate superioară, singura gândire conştientă existentă în Cosmos, etc..

Bolşevicii au predicat tot reformismul: moral şi economic; însă reformism de stat, dirijat, controlat de Partid şi de instrumentele de represiune.
Ideea e, însă, că la confruntarea cu realităţile, bolşevicii au fost nevoiţi să recurgă tot la reformism, la moderarea idealurilor.

Violenţa nu e unicul semn al autenticităţii. Caritatea e semnul mai important.
Violenţa e semnul subjugării, atât lăuntrice, cât şi sociale, reflexele de sclav.

Iar Žižek nu predică violenţa necesară, ci pe aceea exacerbată, jubilatorie.

Lenin a trecut de la cauza comunistă, la cauza rusă. Revoluţia şi partidul nu instaurează, ci pregătesc comunismul, îl fac posibil.

Azi—cinci bilete, carnetul …, hârtiile/ articolul, şi biletul de azi.
Miros. A posta& BW& a lista. Descâlcirea. Filme. Cacialma. Pacea. Chixul de vin.& chixuri, sb.. Fumat. Schimbarea, sept., etc.. Iul..
Descâlcirea, ieri. Pacea. Articolul. Filme. Obez. Chixuri, sb.& vin.. Salariu. Muzică, genericul. Rufe. Cină, azi& Lang, azi. A posta. Liberalul. ‘Newgate’. ‘Stat …’. Inspiraţia, ieri.

Creştinii militanţi, ca oameni în mod ostentativ cu principii, sunt indigeşti—şi e o disonanţă, se simte ceva. Au dreptul să fie, formal, trataţi ca ceea ce se declară.

Înţelegerea seculară a istoriei, argumentează Plehanov, începe cu iluminiştii francezi: explicarea istoriei prin factori imanenţi, mundani, mundanizarea filozofiei istoriei; de aici, interesul lor.
Hegel a fost precedat de iluminişti; înafară de francezi, existaseră istoricii englezi, ca Hume şi discipolul său, Gibbon. Apare, la ei, o nouă interpretare.
Creuzetul Iluminismului a inspirat imanentismul lui Hegel.

Bolşevismul triumfător a revenit, implicit, la Feuerbach şi la Hess, le—a dat dreptate fără să o admită: morala, educaţia, capitolul nescris, neglijat, al teoriei comuniste. Pariul bolşevic a fost acela că revoluţia poate să preceasă reformarea morală.
Transformarea poporului nu se produce în revoluţie, ci prin educaţie; ‘potenţialul emancipator’ îi revine educaţiei.

Partea cea mai găunoasă a ideilor lui Žižek e apologia violenţei, urgia ca semn al autenticităţii, fetişul stihialului.
Caritatea e semnul autenticităţii. Barbaria e numai semnul primitivismului, aflat în disonanţă cu teoria umanului a lui Marx.
La Žižek, violenţa e nu necesară, ci salutară; aceste butade îi discreditează ideile.
Eu cred că, în anecdota cu Brecht şi tancurile, autenticitatea se afla de partea muncitorilor berlinezi insurgenţi, nu a tancurilor sovietice. Brecht învăţase de la Korsch ceea ce nu trebuie, şi incidentul, reacţia lui, arată înţelegerea lamentabilă pe care o avea despre cauza comunistă, identificată cu interesele statului bolşevic est—german.
Nu e altceva decât gudurarea degeneratului în faţa barbariei resimţite ca putere.
Dacă pe Brecht intervenţia tancurilor l—a convins de justeţea cauzei comuniste, înseamnă, încă o dată, că era o lichea.
Fetişizarea violenţei e un simptom al pulsiunii distructive căreia i se adresează totalitarismele.

‘Stat …’ devine o utopie, e lăsat în urmă drept utopie, şi Lenin trece la o politică realistă, modestă, etc., la aşteptări neutopice, moderate; ceea ce explică tresărirea lui Lukács care, în ‘Istorie …’, critică, pe scurt, fugar, compromisurile guvernării bolşevice. Necesităţile conştientizate de Lenin pot fi, într—un fel, revanşa nu numai a lui Feuerbach şi a lui Hess, ci şi a revizioniştilor detestaţi.
La guvernare, bolşevicii lasă deoparte intransigenţa idealistă, şi trec la aceea totalitară, schimbă intransigenţa idealurilor cu aceea a statului poliţienesc.
‘Stat …’ devine o utopie stângistă, stângismul lui Lenin, secretul cel mai la vedere, repudiată de acesta în evoluţia istorică a gândirii lui politice, şi nu e întâmplător că tocmai acest vol. e semnalat de intempestivul Lukács drept o capodoperă a gândirii marxiste.
Putem crede în discernământul filozofic al tânărului Lukács, şi în precizia cu care a ales ce era mai bun.
Scriind ‘Istorie …’, tânărul Lukács era defazat faţă de bolşevici, deoarece nu renunţase la ‘Stat …’, în vreme ce însuşi Lenin o făcuse.
Lukács stăruie, la început, în radicalism.
Există stângism la tânărul Lukács, pentru că existase chiar la Lenin: în ‘Stat …’, transformat de evenimente într—o utopie, un proiect politic prea radical.
Duşi de retorica polemică a lui Lenin, comuniştii ulteriori n—au observat chiar stângismul acestuia, radicalismul.
Secretul stângismului lui Lukács e stângismul nerecunoscut ca atare al lui Lenin.
După 1917, Lenin a încercat să integreze cauza rusă cu cauza comunistă, interesul rusesc cu interesul revoluţiei, realizând discrepanţa. Odată ce bolşevicii ajung la guvernare, cauza comunistă e identificată cu cauza rusă, rezultatul fiind o nouă formă de revizionism, de oportunism: realismul şi modestia apreciate de Žižek (modestie a scopurilor declarate, nu a mijloacelor). Tonul s—a schimbat, aspiraţiilor radical le ia locul conştientizarea realităţilor ruseşti: înapoierea, etc.. E vorba despre altceva decât comunismul lui Marx, apare o formă de oportunism.

Cooper nu e termenul pentru autorii ca R. Cook; mai degrabă Household sau Morrell pot avea această funcţie. Sau congenerul lui Cooper, Marryat, sau Reid, sau alţii—mai degrabă acesta e palierul; la Cooper e vorba despre mai mult.

Féval, Verne, Stevenson, vechea şcoală (didacticismul—Kingsley, Henty, etc.).
Dar pentru Lang, Scott se situează deasupra acestor maniere divergente.
Balastul didacticist.
Didacticismul a fost resimţit ca balast, ca surplus, ca prisos; însă există şi azi admiratori ai lui Wyss.

Badiou lasă impresia de isteţime şi cârpăceală; e criticabil nu fiindcă spune câteva lucruri de bun simţ, ci întrucât pretinde că sunt originale, noi.

Discutând literatură, vorbim despre experienţe, ipoteze, înclinaţii, dispoziţii, nu despre rezultate ştiinţifice. Suntem diferiţi, iar reprimarea diferenţelor nu face decât să falsifice înțelegerea. Scopul nu e unanimitatea. Literatura începe să existe de acolo de unde consensul, condiţionat de înrudire, încetează să conteze.

Tonul lui Lukács e fie de pledoarie, fie de rechizitoriu necruţător; se simt, omniprezente, afectarea, ipocrizia, duplicitatea, oportunismul, zelul neconvingător în vehemenţa lui; sociologii îi acordau, din nepricepere, prea mult, fiindcă şi în chestiuni literare Lukács arată aceeaşi indignare belicoasă, aceeaşi înverşunare ipocrită.
La atelajul stalinismului, a discutat literatură cu aceeaşi obtuzitate ipocrită, chiar dacă subiectul le—a părut unora să convină mai mult temperamentului său. În altă ordine de idei, chiar analizând opere individuale, o face mereu căutând simptomaticul, caracteristicul, determinaţiile istorice şi de clasă.

Literatura socialistă e foarte interesantă (Marx, Engels, Labriola, Plehanov, Mehring, Kautsky, Rosa Luxemburg, Lenin, Troţki, Hilferding şi alţi austrieci, Bloch, Lukács, Korsch, Gramsci, Della Volpe, Althusser, Teoria critică, Rubel, Sève, lacanienii).
Contribuţiile sunt mai ales germane, ruseşti, italiene şi franceze; nu ştiu de autori socialişti importanţi spanioli, portughezi, englezi (alţii decât fabienii), sau slavi alţii decât ruşii.

Vârful. Articole. Eseurile. Raftul. Cook. Divergenţe. Tempo& accederea& Cook& rufe& citit …, ieri. Cină. Banda. Comicsul. Ghiorlanul& cafele.

Discursul comuniştilor reprezentativi (de la Marx la Lukács, Teoria critică, lacanieni) e întotdeauna discursul burghezilor revoluţionari, are ca numitor comun provenienţa burgheză, e perspectiva burgheziei radicale.
Teoriile comuniste sunt teoriile burgheziei de stânga, ale stângii burgheze.
În comunism au vorbit tot burghezii; iar când n—au făcut—o ei, rezultatul a fost lamentabil, sau derizoriu.
La ei, gândul şi interesele revoluţiei îl preced pe cel al proletariatului (v. maximalismul revoluţionar, refuzul reformismului, vestejirea oportunismului, simţul realului denunţat ca trădare a cauzei: într—un cuvânt, mesianismul revoluţionar). Scopul lor e revoluţia (cu sau fără proletariat), sau rezolvarea utopică. Marx s—a gândit mai întâi la revoluţie (şi abia apoi la eventuala bază socială).
Toţi utopiştii sunt psihologi expeditivi, grăbiţi, sumari, nerăbdători, neinteresaţi de antinomiile existenţei.
Ei nu au trecut dincolo de conştienţa imputată, atribuibilă, sau teoretică.
La sociologii antebelici, ca şi la comuniştii revizionişti, cenuşa proiectelor revoluţionare ale sc. XIX se răcise.
Seduşi de dialectică, marxiştii revoluţionari nu au înţeles că aceasta e mereu una a formelor, nu a substanţei. Formele trec, dialectic, una în alta, se preschimbă dialectic, substanţa, însă, nu.
Dialectica e transformare, nu transsubstanţiere.
Progresismul hegelian echivala, peremptoriu, formele cu substanţa.
Comunismul altoieşte febra revoluţionară a sc. XIX pe progresismul peremptoriu hegelian.

Epigonismul comuniştilor şi etatismul lui Marx

Strădania comuniştilor de a coincide în toate privinţele cu gândirea lui Marx, şi nu numai cu gândirea, ci cu poziţiile, rezultatele, tezele lui Marx, necritic, aprioric, literal, inclusiv prin fetişizarea metodei, nu putea duce decât la epigonism şi la împovărarea gândirii. Infailibilismul înseamnă reţetă şi abdcicare de la suveranitatea raţiunii.
Korsch, Horkheimer, Marcuse au încercat să redreseze acest curs.
Următorul pas a fost infailibilizarea lui Lenin.
Marx se lăsa purtat de indignare, de vehemenţă, care nu e niciodată un sfetnic bun; probabil că de la Hegel a moştenit etatismul, credinţa în stat, care a împăstat totalitarismul utopismului, al colectivismului, totalitarismul comunitarismelor.
Balastul acesta al etatismului care se regăseşte la Marx provine, probabil, de la Hegel.

De la Plehanov aflăm că teoria reflectării e întâlnită la Diderot şi La Mettrie (sensibilitatea materiei, ipotezele).
Studiul lui Plehanov despre baronul d'Holbach e o însăilare de însemnări disparate şi comentarii cultural—istorice, într—un stil vulgar, de gazetărie locvace.

Omul a fost deposedat de iubire, etc., pentru a îi fi atribuite unei fiinţe imaginare. Religia e privarea omului de ceea ce e al său, o formă a alienării, deoarece privează unica fiinţă existentă capabilă de gândire, etc., de scopuri, o privează de înţelegerea acestora.
Unica fiinţă din Cosmos care gândeşte, etc., o ignoră.
Dumnezeu e făcut concurentul omului, uzurpatorul, e investit cu tot ceea ce numai omul poate, cu unicitatea omului.

Mai nou, biologia a fost gândită ca fizica organismelor, fizicalismul deplorat de unii nemţi, analiza fizico—chimică a organicului.
E o formă de mecanicism, o ipostază a materialismului mecanicist.

Trollope credea că literatura populară de divertisment care nu e nici realistă, nici burlescă, ţine de sublim ('Udolpho'); aici e o eroare de taxonomie.
Trollope era stângaci ca taxonomist literar; principiile lui sunt ale romancierului (foarte neaventuros), nu ale criticului, şi inspirate de experienţa creaţiei, nu de istorie.
Faţă de alte opere, aceea a lui Trollope se distinge prin unitatea manierei, o singură modalitate literară fundamentală.

Se simte că Trollope, cu toată afectarea lui ipocrită de onorabilitate victoriană, era o ţaţă iscoditoare.