Subtilitatea înnăscută şi firească a lui Nietzsche. Nicăieri la el nu găseşti vehemenţa contondentă, vulgaritatea dispreţului a atâtor contemporani ai săi. Se face abstracţie de meritul înnăscut al minţii lui, de agerimea şi bunătatea lui.
Contrastul cu ceea ce simţea la cei din jur nu putea decât să—l exaspereze.
Ateii şi superstiţiile.
Vehemenţa altora zornăie, e colţuroasă.
Am observat că Lukács reia şi face a sa teza lui Simmel despre întoarcerea veşnică, rolul ei pivotal, nesuperfluu.