Captivat, acaparat de sfinţenia violenţei, Žižek nu se întreabă ce urmează după violenţă.
Dacă, răsfrântă asupra ţării, lucrarea violenţei revoluţionare devine teroare, înseamnă că principiul revoluţiei e intrinsec rău. Asta nu justifică teroarea, ci condamnă revoluţia.
Mediocrităţii democratice nu îi poate fi preferabil răul extrem al stihiei revoluţionare.
Iar umanităţii moderne, eliberării, tendinţei sociale moderne, nu le poate corespunde absolutismul.
Tocmai la demagogii comunişti există repulsia faţă de realitate, de plămada omenească, de imperfecţiune, de pluralism.

(Când Žižek refuză negocierile proprii democraţiei liberale, apare întrebarea referitoare la cum înţelege el viaţa de partid, pluralismul intern al partidului, democraţia internă, 'sobornicitatea'. Realitatea nu cunoaşte unaninimităţi uniforme, nici consensuri spontane, ci tocmai strădania care lui Žižek îi repugnă; el refuză chiar principiul negocierii, negocierea ca soluţie, împreună cu realitatea, mediocră, eterogenă şi dezamăgitoare, pe care o dezvăluie astfel. Flamboaianţa lui Žižek denotă idealismul aiurit, sau blazat, al romantismului revoluţionar.)