Plehanov ca istoric al materialismului

Scriind despre iluminişti, Plehanov nu reuşeşte efectul unitar necesar medalionului: sunt însemnări despre istoria culturală a sc. XVIII. Dar regăsim urme ale unor tendinţe ale teoriei viitoare: reflectarea, remarcată la unii autori ai sc. XVIII (în problematica sensibilităţii materiei nevii), propunerea ‘Sfârşitului …’, a lui Engels, ca etalon, polemica cu criticismul; mult din filozoful Lenin se află aici.
Pretenţia lui Plehanov de a polemiza de la egal cu cineva de talia filozofică a lui Lange e absurdă. Dar unele remarci critice rămân, despre inechitatea lui Lange ca istoric al materialismului francez.
Hegel pretindea că forma e identică cu substanţa; dar dialectica rămâne metamorfoză, la suprafaţa substanţei lăuntrice. Ceea ce se schimbă, trecând unele în altele, sunt formele.
Într—un fel, dialectica lichidează metafizicul.
Se poate ca umanitatea modernă, urbană, să fie o substanţă originală, nouă; dar ea nu e explicată prin unitatea dialecticii şi progresismul hegelian. E ceea ce au văzut sociologii antebelici, care erau marxişti fără a recurge la dialectică, şi ceea ce nu au recunoscut comuniştii care au explicat noul prin unitatea istoriei.
La Marcuse, dialectica nu mai e mersul istoriei, cu legităţile sale, ci echivalentul posibilităţilor lui Jaspers. A gândi dialectic înseamnă a fi conştient de posibilităţi.
Comunismul a fost beneficiarul valului revoluţionar al sc. XIX. A fost inspirat de valul revoluţionar, mai ales francez, şi de progresismul dialecticii; în plus, a recurs la fetişismul metodei, la talmudismul care se încrede în reţete şi prescripţii.
Revenind la vol. lui Plehanov despre istoria materialismului modern, maniera e şcolărească şi pamfletară; Kautsky, cel care trebuia să o publice, scria studii istorice mai bune.
Alegând tocmai înţelegerea istoriri şi teoria politică drept termen de comparaţie, Plehanov e nevoit să vorbească mai ales despre divergenţele iluminiştilor francezi cu socialismul german ulterior; autorii aceştia încă mai însemnau ceva pentru Schopenhauer şi Hegel, dar ei sunt precursori repudiaţi de socialismul din a doua jumătate a sc. XIX. Ca atare, repunerea lor pe tapet pare un pic fără sens.
În întregime ca şi în cele câteva studii care o compun, lucrarea e fragmentară.
Scriindu—şi cartea, chiar Plehanov păruse să se fi aşteptat să găsească altceva la ei, îi păruseră mai promiţători înainte de a îi fi studiat. Oricum, o genealogie revendicată, I revendicabilă, se conturează astfel: mai degrabă Helvétius decât d’Holbach.
În alte mâini, subiectul putea fi promiţător; dar din unghiul intereselor practice ale Internaţionalei a doua, oferă puţin, şi rezultatul se rezumă la a înregistra caducitatea Iluminismului. Originalitatea pretinsă pentru sine de Plehanov ca istoric al materialismului e inexistentă.
Virtutea militară a spartanilor nu e unica virtute, şi nici unica de dorit; înţelegerea lui Helvétius nu merge mai departe de o conexiune simplă. Cum sunt motivate, puse în mişcare alte virtuţi?
Probabil suprinzător, lui Plehanov răspunsurile lui Helvétius i se par relativ suficiente.
Principiul plăcerii poate inspira şi impulsiona violenţa, ‘utilă’ cetăţii; dar e îndoielnic că aceasta ar şi fi o virtute, şi înţelegem de ce Kautsky a refuzat să mai publice studiile lui Plehanov, la primirea aceluia despre Helvétius. Însă altruismul, etc., cum pot fi explicate prin urmărirea plăcerii directe? Helvétius explică virtutea, întrucât o defineşte convenabil: ca eficienţă militară, de ex.. Morala e cam din topor, cam crasă, şi ştiută tuturor căpeteniilor militare; dar Sparta e idealul unei lumi la pragul animalităţii, în pre—civilizaţie, şi care nu cunoştea virtutea, ci motivarea elementară. Ca avocat al modelului spartan, pe urmele lui Helvétius, Plehanov îi dădea lui Kautsky motive de îngrijorare.
Sălbăticia asiatică a autorului rezona, probabil, cu sistemul de recompense spartan; dar intenţia de a şoca ipocrizia germană e regretabilă şi dizgraţioasă. Nu ştiu dacă e riposta lui Plehanov la refuzul lui Kautsky de a mai publica studiile.
Problematica reflectării e trasată în controversele sc. XVIII, Plehanov revine adesea asupra ei; miza teoriei leniniste e aceea că sistemul nervos şi excitabilitatea celulară sunt prefigurate în lumea anorganică. Sensibilitatea cere nu un subiect conştient, ci o unitate organic; nu sistem nervos, ci excitabilitate. Leninismul preia hilozoismul sc. XVIII.
Sensibilitatea devine principiul de unitate cu anorganicul, principiul de unitate a existentului, justificarea dialecticii naturii, ideea şi temeiul înglobării dialecticii istoriei în dialectica mundană mai vastă, aceea a naturii, cuprinzătorul cognoscibil.
Aceste pagini trebuie să îl fi inspirat pe Lenin, care îl avea pe Plehanov drept îndrumător filozofic, şi pentru care ele erau legitimate de hilozoismul lui Engels. Filozofia lui Lenin e tributară ambientului Internaţionalei a doua: Engels, Plehanov, dialectica naturii. Împotriva acestui mediu clocit au ripostat Korsch, Marcuse, şi, la început, chiar Lukács.
Până la urmă, Helvétius spune că oamenii vor ceea ce îi bucură. Altruistul urmăreşte fericirea prietenului, deoarece ea îl bucură. (Plehanov dă o lămurire bizară, vorbind despre răsplata faptelor de arme, etc..) Ideea că savanţii urmăresc accesul la amante, de care apoi sunt prea bătrâni pentru a se mai putea bucura, e o stupiditate de sc. XVIII.
Impulsul generos sau dezinteresat rămân neeplicate, iar contribuţia lui Helvétius e de a fi arătat că afectivitatea însoţeşte orice. Dar psihologia schiţată e falsă şi superfluă.
Ceea ce e valabil la Helvétiu ştiau şi scolasticii. Sigur că şi actele simpatiei îşi au originea în simţuri, ca toate reprezentările. Dar ideea că bucuria altruistului e o plăcere fizică distilată e, în lipsa altor determinări conceptuale, sofistică. Orice bucurie e ‘fizică’, în sensul că e a omului ca atare, a omului nedivizat; dar nu poate fi redusă la o voluptate fizică specifică. Omul e capabil să se bucure în multe moduri, toate trupeşti, în sensul că îi revin omului. Dar Helvétius nu avea în vedere unitatea antropologică, trupul biblic, ci numai plăcerile care separă.
Helvétius e un reducţionist; altfel, teza că omul e o fiinţă hedonică converge atât cu antropologia biblică (omul e trupul), cât şi cu teoria scolastică a originii vieţii sufleteşti, ale cărei elemente provin din simţuri.
Veacuri de vogă a teoriei ideilor înnăscute făcuseră să fie uitată ideea că omul e instruit de simţuri; dar în Helvétius se află mult mai puţin decât i se părea lui Plehanov.