Ipocrizia, invidia, insolenţa, intenţia de a insulta. Chiar dacă îşi conştientiza (numai incomplet, cum se întâmplă, mai ales deoarece pornirea e o patimă, un obroc) trăsăturile dezagreabile şi decadente, Nabokov era conştient de ele în modul său, aşa cum se vedea, simţea şi perecepea el, e o conştienţă imanentă, relativă. A conştientiza în genere nu înseamnă a transcende.
Numele şi autoritatea lui Nabokov au devenit drapelul invidioşilor, insolenţilor, strepeziţilor, cusurgiilor, înveninaţilor, resentimentarilor. Nu e întâmplător că ei găsesc poezie în cioburile lui anoste de sticlă, dar nu observă nici trăsăturile franc psihotice, nici pornirea, fierea, intenţia de a jigni; am văzut aşa ceva la psihotici (D. T., ), lor li se pare normal. Pentru invidioşi, Nabokov a girat, a legitimat întrebuinţarea fierii.
Tetanosul există acolo, iar episodul cu traducerea din Puşkin nu e numai ironic, ci şi cuvenit.
Nabokov a făcut o carieră universitară americană; dar de aşa ceva se pot prevala şi Tillich, şi unii comunişti, şi există destui psihotici care să fi cunoscut succesul literar.
Pentru unii, Nabokov fusese prezumtivul Agheev; aceasta era cota lui.
Trebuie pornit de la împrejurări empirice.

Eu cred că semnificaţia subiectului 'Lolitei' e una proustiană, de confesiune aproape directă, de mărturisire a racilei, nu flaubertiană, de tratare distanţată a unui subiect ingrat.
Romanul e, am mai spus—o, despre protagonistul decadent, nu despre adolescenta eponimă.
Nabokov pare să vorbească, ca şi Proust, despre sine, despre ceva trăit, resimţit, şi stratul gestului flaubertian, dincolo de divergenţa stilistică, ascunde stratul unui gest proustian, confesiv.
Nabokov e Humbert, nu e Lolita.