Discursul comuniştilor reprezentativi (de la Marx la Lukács, Teoria critică, lacanieni) e întotdeauna discursul burghezilor revoluţionari, are ca numitor comun provenienţa burgheză, e perspectiva burgheziei radicale.
Teoriile comuniste sunt teoriile burgheziei de stânga, ale stângii burgheze.
În comunism au vorbit tot burghezii; iar când n—au făcut—o ei, rezultatul a fost lamentabil, sau derizoriu.
La ei, gândul şi interesele revoluţiei îl preced pe cel al proletariatului (v. maximalismul revoluţionar, refuzul reformismului, vestejirea oportunismului, simţul realului denunţat ca trădare a cauzei: într—un cuvânt, mesianismul revoluţionar). Scopul lor e revoluţia (cu sau fără proletariat), sau rezolvarea utopică. Marx s—a gândit mai întâi la revoluţie (şi abia apoi la eventuala bază socială).
Toţi utopiştii sunt psihologi expeditivi, grăbiţi, sumari, nerăbdători, neinteresaţi de antinomiile existenţei.
Ei nu au trecut dincolo de conştienţa imputată, atribuibilă, sau teoretică.
La sociologii antebelici, ca şi la comuniştii revizionişti, cenuşa proiectelor revoluţionare ale sc. XIX se răcise.
Seduşi de dialectică, marxiştii revoluţionari nu au înţeles că aceasta e mereu una a formelor, nu a substanţei. Formele trec, dialectic, una în alta, se preschimbă dialectic, substanţa, însă, nu.
Dialectica e transformare, nu transsubstanţiere.
Progresismul hegelian echivala, peremptoriu, formele cu substanţa.
Comunismul altoieşte febra revoluţionară a sc. XIX pe progresismul peremptoriu hegelian.