Partea cea mai găunoasă a ideilor lui Žižek e apologia violenţei, urgia ca semn al autenticităţii, fetişul stihialului.
Caritatea e semnul autenticităţii. Barbaria e numai semnul primitivismului, aflat în disonanţă cu teoria umanului a lui Marx.
La Žižek, violenţa e nu necesară, ci salutară; aceste butade îi discreditează ideile.
Eu cred că, în anecdota cu Brecht şi tancurile, autenticitatea se afla de partea muncitorilor berlinezi insurgenţi, nu a tancurilor sovietice. Brecht învăţase de la Korsch ceea ce nu trebuie, şi incidentul, reacţia lui, arată înţelegerea lamentabilă pe care o avea despre cauza comunistă, identificată cu interesele statului bolşevic est—german.
Nu e altceva decât gudurarea degeneratului în faţa barbariei resimţite ca putere.
Dacă pe Brecht intervenţia tancurilor l—a convins de justeţea cauzei comuniste, înseamnă, încă o dată, că era o lichea.
Fetişizarea violenţei e un simptom al pulsiunii distructive căreia i se adresează totalitarismele.